Una dintre cele mai omorâtoare chestii e când eşti obligat să iei o decizie despre viaţă sau moarte. Dar să fiu mai explicit.
Doi veterinari ne-au recomandat, până acum, să îl eutanasiem pe Jules. Se pare că speranţa mea absurdă de acum câteva zile, că fiecare zi câştigată ne apropie de victorie a fost calpă. Pe al doilea veterinar nu îl cunosc personal, dar în primul, Anca, am toată încrederea. Ne apără spatele nostru, de crescători, de nişte ani buni. Nu o singură dată s-a bătut cu noi pentru binele vreunui animăluţ de-al nostru. Şi, în paranteză fie spus, a depăşit demult relaţia de “dăcât doctor” cu noi. Nu o tăguiesc aici, pentru că nu vreau să fie asaltată de persoane care “Doamna doctoră, am şî io dăcât o întrebare”.
De asemenea, nu am pomenit în postările despre Jules niciun diagnostic, tot pentru a evita sfaturile, părerile şi bunăvoinţa specialiştilor multidisciplinari de feisbuc. Care specialişti au citit ei pă net despre asta sau cunosc pe cineva care a avut un caz similar. Pe domnul Costel, văr de frate vitreg de nevasta a treia a lu’ cumnatu’ Pandele de la Iaşi, mare om, mare caracter. Doar că nu era vorba despre un pui de pisică de 10 zile, cu simptome asemănătoare, ci de un dulap de secol XIX (pentru cei care au chiulit de la şcoală: secol nooşpe) căruia i s-a scorojit vopseaua. Dar, în rest, perfect identic, să ştii. Şi, la naiba, nu suntem, toţi, copiii domnului?
Lăsând hazul de necaz deoparte, să decizi ceva de genul ăsta e tortură. Când îl vezi vioi, bătându-se de la egal la egal cu fraţii lui, mâncând, zici că a înnebunit Anca. În fond, ce mare căcat ştiu veterinarii ăştia? Dacă erau buni de ceva, se făceau doctori de oameni, nu de cai, nu? Nici nu se pune problema să îl eutanasiezi. Minute mai târziu, intră în criză. Îl vezi rotindu-se ca un titirez defect, zvârcolindu-se, buzele colorându-i-se în vineţiu. Şi o iei razna la chinul lui. Mai ales că nu ai ce să îi faci. Bodogăni cuvinte fără sens. Îl mângâi, neştiind dacă asta îi face bine sau dimpotrivă. Îi ceri, în gând, Ancăi iertare, pentru ce ai gândit mai devreme. Şi, mai ales, în sinea ta, plângi. Câteodată, când nu e nimeni în jur, nu doar în sinea ta. Dar asta se face controlat, căci imaginea de dur trebuie protejată. Dracu’, ai muncit o viaţă pentru a o edifica.
Apoi, fără explicaţie, îşi revine iar. Şi o iei d’a capo. Să îl duci la specialistul X? Sau Y? Lăsând la o parte banii, care sunt sau nu sunt. Dar bun. Îl duci. Îl diagnostichează, poate, mult mai precis. Ca să ce? Are 10 fuckin’ zile. Nimeni nu face intervenţii chirurgicale pe ceva atât de mic. Pentru că nu există în ţărişoară aşa ceva. Şi atunci? What’s next? De câte ori nu ne-a venit, în zilele astea negre, întrebarea asta pe buze… what’s next?
Nu. Postarea asta nu este vreo strângere de fonduri sau mai ştiu eu ce. Nici solicitare de sfaturi de ce anume ar trebui să facem. E, doar, probabil, o terapie personală. O supapă prin care iese năduful.
De data asta, nu voi pune nicio poză cu el. Acum, postarea nu este despre el. Este despre noi, ăştia chemaţi să ne jucăm de-a dumnezeul de week-end, să decidem despre viaţă sau moarte. Fără nicio vocaţie de dumnezei, fără nicio pregătire, căci la şcoala de dumnezei nu ne-au primit. Sau era în renovare. Sau era concurenţă mare şi am picat. Sau am intrat, dar nu am frecventat-o.
Sau, poate, pentru că nu există aşa ceva.
Şi trebuie să ajungi să iei decizii. Singur. Complet nepregătit. Complet pradă propriilor emoţii. Complet pradă oboselii atâtor nopţi dormite fragmentat, şi agitat, şi nervos. Complet … pizda mă-sii. Complet nu ştiu. Şi degeaba încerci să fii pozitiv. Da, sigur, au ieşit mulţi pui frumoşi, care sunt la casele lor. Stăpânii lor îţi trimit şi acum, ani mai târziu, poze cu ei. Şi le simţi bucuria. Dar e degeaba. Vinovăţia e acolo. Responsabilitatea e acolo. Dacă iau decizia greşită? Dacă ar mai putea fi salvat? Dar dacă îl ţinem în viaţă şi va fi un pisoi care nu va supravieţui? Cum ne vom simţi dacă moare peste o lună? Dar peste 3? Dacă va trăi luni sau ani, dar cu creierul afectat? Iar disperarea neputinţei tale îţi şopteşte fără oprire: tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Tic-…
Aţi urmărit emisiunea “Din culisele crescătoriei de pisici, numită, cu ifose, felisă”. Acel loc minunat unde nu faci nimic, stai cu cucu’ în sus, pisicile se regulează ca iepurii, puii cresc ca din apă, tu te umpli de bani, apele albastre, nisipurile albe şi curvele nubile te aşteaptă, viaţa e roz, ura, drăguţa mea.
Later edit: după 16 zile de luptă, Jules a renunțat. Poate pentru că în viaţă nu e mereu ca în filme.
Forever Phoenix 