Violul, pedofilia şi societatea noastră


Iar mă furnică ad posteriorem să scriu despre chestiunea zilei: violul. Violul pedofil. Şi despre ceea ce oamenii percep ca a fi pedofilie.

În primul rând, o covârşitoare majoritate e într-o confuzie cumplită. Pedofilul nu e ăla care violează copii. E ăla căruia i se scoală la ideea de sex cu copiii. Între ce îmi place şi ce fac e cale lungă. De exemplu, mie, ca oricărui deţinător ilegal de nădragi, mi-a trecut, nu o singură dată prin cap, pe când treceam pe lângă vreo salcie plângătoare cu sâni mari şi craci lungi: “Moamăăă, ce i-aş face eu ăsteia”. Numai că nu i-am făcut. Pentru că sunt civilizat, şi există nişte convenţii sociale că nu poţi sări pe o gagică, doar pentru că îţi place ţie, şi pentru că mi-e frică de acuzaţia de viol, şi pentru că….

În al doilea, asist la o revărsare de ură faţă de miliţianul în chestiune, de nu-mi vine să cred. Şuturi în gogoloaie. Castrare. Chimică sau, pentru deliciul doamnelor, mai sângeroasă, eventual cu o secere. Să fie violat şi el, la rândul lui. Deh, legea Talionului încă face furori. 12 gloanţe. Ghilotină. Scaun electric. O doamnă din lista mea a postat un clip în care un violator era caftit de poliţia de nu-ştiu-unde. Ăla, legat, cu curu’ gol în sus, caftit de vreo 4, cu scânduri, peste dodoloţ. Pluş şuturi în cap şi în coaste, ca garnitură.

Sunt întru totul de acord că violurile, de minori sau majori, sunt odioase. Sunt de acord că societatea ar trebui să se ferească de viitoarele potenţiale acte de genul. Sunt de acord că trebuie pedepsite.

Unde, însă, e diferenţa între tine, om educat, cu principii şi rate la bancă, maşină şi apartament la bloc, şefi cretini şi copii neastâmpăraţi, şi … ăăă … făptuitorii? Nu cumva, sub masca răzbunării sociale, se ascunde, de fapt, apetenţa pentru sânge? Pentru violenţă? Frustrarea? Josnicia? Pot înţelege furia victimei sau a apropiaţilor ei. Probabil că, dacă aş fi unul dintre aceşti apropiaţi, aş … dar nu. Permiteţi-mi să nu spun ce aş, că e prea plin de eroi care ar face, dacă s-ar întâmpla, iar, când se întâmplă, sunt plecaţi după covrigei şi chipsuri. Cu sare. Dar societatea, în ansamblul ei… să reintroducem pedeapsa cu moartea. Cu moartea? Moartea e atât de imuabilă, încât te poţi juca cu ea, ca societate?

Competiţia pe care o văd, cu “Ce să-i facem mai naşpa urâtului ăla?” mă scârbeşte. Fiecare participant la această competiţie vine cu câte o idee (nici alea prea multe, că imaginaţia nu se găseşte pe toate gardurile), cum că ce i-ar face el ăluia, dacă ar avea, aşa, o putere. Da’ n-are. În general, genul ăsta de oameni n-are nicio putere. De niciun fel. Iar singura replică, jalnică, de altfel, când îi tragi de mânecă, este: “Şi ce-ai vrea, să-i facem statuie?” sau similare.

Uite. Îţi spun acum ce aş vrea, dacă tot am mingea ridicată la fileu. Aş vrea să trăiesc într-o societate civilizată. Aş vrea să mă simt protejat de poliţie, nu şantajat că îmi saltă carnetul, dacă am trecut pe un galben închis. Şi care, dacă sunt încolţit de o gaşcă de golani, scoate flinticiul ăla, “din dotare”, cum zice orice jurnalizd de 2 lei, şi rezolvă situaţia, nu să se uite să vadă dacă plouă. Aş vrea să trăiesc într-o societate în care profesorii să fie plătiţi omeneşte, astfel încât să nu frece menta în clasă, păstrându-se pentru acasă, unde fac meditaţii. Aş vrea să fiu servit exemplar de către omul din spatele ghişeului, când am nevoie de o hârtie. Şi nu să încerce să mă estorcheze de nişte bani sau, măcar, o ciocolată, o cafea, o ceva. Aaa, stai. Ba nu. Aş vrea, de fapt, să nu mai am nevoie de atâtea ghişee. Iar hârtiile, puţine şi alea, să îmi vină prin email, nu să trebuiască să umblu după ele de să îmi iasă ochii. Aş vrea să fiu tratat de un doctor cu profesionalism, nu după mărimea buzunarului meu sau după puţina lui competenţă. Aaa, stai. Aş vrea să fiu tratat aşa de toţi doctorii, nu doar de unul. Aş vrea ca toţi cetăţenii cu drept de vot să iasă la vot şi să aibă şi pe cine să voteze, că nu prea e cazul. Aş vrea că toţi, de la femeia de serviciu, până la şeful statului, să vorbească limba română corect, nu cu “am dăcât 3 mere”. Şi aş vrea să fie incluşi aici şi miniştrii. Aş vrea să văd la televizor nişte politicieni respectabili, preocupaţi de binele meu şi al alor mei. Nu nişte golani, inculţi, dar cu tupeu, preocupaţi exclusiv de curul lor şi al alor lor. Aş vrea ca tu, acolo unde lucrezi, să lucrezi, nu să-ţi bagi chestia aia, că, oricum, şefu’ nu prea are ce-ţi face, că se stă prost cu forţa de muncă. Şi, ca să revin, aş vrea să te văd preocupat de creştere. A ta, a lu’ mă-ta, a lu’ fiu-tu şi a tuturor. Dar, în primul rând, a ta. Nu să ai preocupări de 2 lei. Vechi, nu de-ăştia noi. Aş vrea să te văd citind, nu uitându-te la căcaturi la tembelizor. Ştii de ce îi zice tembelizor? Du-te şi fă-ţi un test IQ. (Nu, nu de-ăsta de pe febeu). Şi o să vezi de ce zic că îi zice tembelizor. Fii preocupat de propria ta educaţie, nu de castrarea altora. Pentru că, atunci când o să îţi auto-castrezi neuronii mai puţin, s-ar putea ca societatea asta să fie ceva mai bună.

Şi aş mai vrea să arăţi puţină milă. Şi dragoste. Şi bunătate. Bunătatea aia care nu vine la pachet cu frustrări vindicative. Aia care atinge sufletul altora cu blândeţe. N-avea grijă. Are cine să castreze, să omoare, să tragă şuturi în coaie. Nu alerga în cursa asta şi tu, mai ales când tu o faci doar din dosul monitorului. Curajosule.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Adio, rege


Detest să scriu despre ce scrie toată lumea, dar, câteodată, nu mă pot abţine. Urăsc să îmi dau cu părerea despre “subiectul zilei”. Dar îmi mai scapă, câteodată. De exemplu, azi…
Nu mă pricep la regi. Nici la regine. Habar n-am dacă regele Mihai a fugit cu vagoane de aur sau cu Mona Lisa ascunsă în căciulă. Habar n-am dacă a crescut păsări în Elveţia sau a spart bănci. Nu sunt monarhist. Nu am văzut decât câteva poze şi am auzit câteva, extrem de puţine, interviuri cu el.
La ce mă pricep, însă, este la a evalua demnitatea. Şi bunul simţ. Şi modestia. Şi tot ce pot spune este că, de la Gh. Gheorghiu Dej până la Johannis, de la Iliescu la Dinţişori-Cariaţi-Sub-Mustaţă, niciunul, dar niciunul, nu a dat dovadă de calităţile astea. Toţi au avut gesturi de fiţe. De la paltonul aruncat pe maşină, până la aroganţa şi sfidarea majorităţii.
Singurul pe care l-am văzut mereu demn, mereu modest, mereu cu bun-simţ a fost regele Mihai. Nu îi ştiu păcatele. Poate că îi fura ţigări lu’ alde tac-su, Carol, când era mic. Poate îi fura lu’ alde Ferdinand câte o monedă-două, să joace şi el la o păcănea. Poate a jucat România la barbut şi a pierdut-o. Eu, dacă aş avea de ales, asta aş face. Aş juca-o şi aş pierde-o. Poate o câştigă americanii sau cineva care să ştie ce să facă cu ea, nu ăştia care au câştigat-o acum.
Dar. Dar singurul lucru care nu i se poate imputa este demnitatea. Şi modestia. Modestie de care muuuulţi alţii, fără ab-so-lut niciun merit, dar cu o auto-evaluare mult supradozată, par a o fi pierdut demult.
Nu îmi place nici să mă joc cu cuvinte mult prea abuzate de jurnalijdi (masculin plural al substantivului “jurnalizdă”), aşa cum sunt cei mai mulţi dintre ei. Cuvinte gen “reper”, “majestate”, “drum lin în lumină” etcaetera. O să mă mulţumesc să spun că, odată cu dispariţia regelui Mihai I al României, în ochii mei apune o eră. O eră în care bunul-simţ putea fi reprezentat la vârful societăţii. Acum… acum, nu ştiu ce să zic. Daţi şi voi pe ştiri şi uitaţi-vă. Şi apreciaţi singuri bunul-simţ pe care îl veţi vedea la tembelizor.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Welcome to româniţa, de ziua ei


Româniţa. Acolo unde muzica în maşină nu este pentru mood, ci este un mod. Un mod de a atrage atenţia asupra ta.

Unde politeţea e folosită doar pentru cei la care ai un interes sau către nişte superiori pe scară ierarhică, socială, financiară. Pentru cei aflaţi sub tine, pe scară, multă muie. Da’ multă, timp în care te hăhăi de cât de bengos eşti.

Unde educaţia este sublimă, dar lipseşte din ce în ce mai cu desăvârşire, dacă îmi e permisă o expresie atât de întortocheată.

Unde clasa intelectuală e laşă, e invidioasă, e din ce în ce mai puţin numeroasă şi din ce în ce mai puţin intelectuală.

Unde găseşti printre cele mai jmekere maşini din Europa, care se târâie prin gropile străzilor desfundate, difuzând manele sau muzică “de jmekeri”.

Unde fiecare fură la nivelul lui: miniştrii mai o flotă, mai un parandărăt, mai o autostradă, femeia de serviciu mai un săpun, mai o hârtie igienică, angajaţii simpli, mai un pix, mai nişte hârtie şi toţi, dar toţi, mai ales timp plătit.

Unde presa e o colcăială, o şerpărie, o cloacă, dar, săraca, nici n-ar avea cum să fie altfel, că n-ar mai avea muşterii.

Unde intri în spital cu o răceală şi ieşi vindecat de răceală, dar cu SIDA, Ebola şi tot Cambridge Historical Dictionary of Human Disease în buzunarul de la vestă.

Unde avem atâtea facultăţi şi absolvenţi de facultate, care, însă, se rup în “avem dăcât 3 flori” şi alte mostre alese ale educaţiei de excepţie dobândite acolo.

Unde şaorma e cu de toate, cu multe de toate, mai ales dacă ie moka, căci educaţia se întâmplă şi la haleală, dacă se întâmplă. Dar nu se prea întâmplă. Unde se mănâncă cu mâna, mult, amestecat, fără discernământ, în restaurante pe care le apreciezi dacă îţi dau mâncare multă, da’ multă şi ieftină, jeghindu-te până la coate, zeama de diverse curgându-ţi pe bărbie, apoi, pentru curăţare, lingându-ţi degetele, de bun ce a fost şi, mai ales, mult.

Unde pasiunea pentru “e gratis” se împleteşte armonios cu aruncatul banilor, mulţi, pe manelişti, pe curvete, pe orice te face să pari, în ochii celorlalţi rataţi, un şmecher care dă lecţii de şmecherie, căci tu ai “şcoala veţi”.

Unde dai bacşiş chelnerului care, oricum, se pişă pe tine, şi taximetristului, care se pişă pe tine cu boltă (să nu mai pomenim de lăutari, da?), dar fugi din notariat, pe uşa din spate, ca să nu îi dai comisionul, pentru care ai contract, agentului imobiliar care şi-a pierdut timp, efort şi bani ca să îţi vândă coşmelia care valora X, cu X + ceva. Căci – nu-i aşa? – te doare-n cur de contract, că “n-are ce să-ţi facă”.

Unde prieteniile sunt bazate pe interes şi se sfârşesc în pragul portofelului. Unde toţi aşteaptă ca statul să le mai dea câte ceva. Unde statul îţi dă impresia că îţi dă, dar, de fapt, îţi ia. Îţi ia banii, energia, speranţa, viitorul tău, al boracilor tăi şi al boracilor boracilor tăi, îţi ia educaţia (nu-i bai, că şi aşa nu ai ce face cu ea), te face pe zi ce trece mai prost, mai obedient, mai aton (caută pe google dacă nu ştii ce e aia), mai leneş şi mai indolent.

Unde oricine, dar oricine, are o părere despre orice, şi o părere avizată, nu aşea, oricum, iar cei care nu sunt de aceeaşi părere sunt doar nişte cretini îngrozitori. Unde toţi, dar toţi, participă, suferă şi distribuie cauze. Desigur, din spatele monitorului, căci dă bine. Unde, însă, mai nimeni nu îşi ridică curul să şi facă.

Unde antreprenorii, singurii care produc bani pentru a ţine în cârcă tot edificiul societăţii, sunt demonizaţi, priviţi cu poftă şi ură de angajaţii statului, cu neîncredere de către ceilalţi şi sabotaţi şi jefuiţi fără milă sau jenă de către sistem.

Unde toţi vor să pară ceva, dar atât de puţini să şi fie.

Unde eşti mândru că eşti român pentru că porţi ochelari de cal. Dar stai. Nu-ştiu-cine a inventat avionul, altul insulina, altul stiloul. Dar unde tu, tu n-ai făcut niciodată nimic. Unde tu n-ai avut coloană vertebrală nici cât un limax. Unde tu ai înghiţit tot ce a zis un stat, un partid, un şef, indiferent dacă nu ţi-a convenit, dar ai acceptat, zâmbind pe faţă şi înjurând pe la spate. Dar stai. Avem mare, avem munte, avem deltă, avem peisaje, acem cea mai, avem cel mai, avem cele mai. Irelevant că nu avem şosele, nu avem şcoli, nu avem spitale, nu ne auto-educăm, mâncăm căcaturi, punem ştampila aiurea din 4 în 4 sau din 5 în 5 ani, alegem nişte boarfe televizate şi nişte borfaşi şmecheri ca modele de urmat, unde mai înghesuim 3 cruci pe lângă vreo biserică, dar flegmăm câţiva metri mai departe, asezonând totul cu un delicat “Băga-mi-aş pula”. Da. Ştiu. Scriu urât. Şi, în plus, unde naiba aţi auzit voi pe cineva să vorbească aşa urât?

Unde frustrarea o vezi cel mai bine în trafic, acolo unde fiecare e disperat sa nu i-o ia altul înainte, în goana lui de a nu ajunge nicăieri, ca să facă nimic.

Unde învăţământul e varză, într-un complot cooperativ între părinţi, elevi, profesori şi şmecherii din zona decidenţilor, plus editurile care sifonează banii. Unde excursiile şcolare se fac preponderent la mânăstiri, ca să cumpere şi elevii nişte amintiri, gen cruciuliţe, antoniiboca-uri şi alte mostre ale singurei industrii performante din româniţa, cea a căcaturilor cu iz bisericesc, restul industriilor fiind moarte demult.

Unde biserica îşi bagă coada în politică şi, mai ales, în zona banilor, uitând de misiunea ei, de religie, de suflet, de mângâierea celor în necaz, de asistenţă socială şi alte căcaturi nesemnificative d-astea.

Unde aproximaţia cu care ne trăim vieţile ne îndepărtează, din ce în ce mai mult, de rezultatul corect.

Şi vă mai miraţi că io vorbesc de ţâţe, de craci, de prostii de genul? Să fie, oare, modalitatea mea de a nu consuma Prozac sau similare?

Dacă voi vreţi, fie, la mulţi ani. E ca şi cum v-aţi ura la mulţi ani în gulag.

#înresttoatebune

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Nu vă legați de ouă


Una din marile probleme ale triștilor pe care i-am ales să ne conducă și să ne fută, nu este modul în care stâlcesc limba țărișoarei, nu este faptul că îi regulează grija de ouăle țăranilor, ouă care nu produc impozite, că vor să impoziteze, la metru cub, apa pe care aceiași țărani o scot din puț, că își propulsează demimondenele în viața ministerială și alte mărunțișuri.
Poate cea mai gravă problemă este că nu știu, sau nu vor, sau nu pot să creeze condiții bune de dezvoltare a economiei private. Am zis de dezvoltare, căci impotenții ăștia încearcă să impoziteze orice zvâcnire a economiei private, dinainte de a începe. Am zis private, deoarece e singura care produce venit. Statul? Statul nu produce nimic. Doar consumă. În general, statul e ca o nevastă casnică. Iar statul român e ca o nevastă casnică, destul de isterică și hoață, cu un pistol în sân, care te așteaptă la venirea acasă, ca să îți golească buzunarele, urlând, în timpul ăsta, că o neglijezi și să mai stai, în morții mă-tii, și acasă, cu ea, s-o ții de mână, da’ să vii și cu purcoiu’ de bani.
Pardon. Nu statul român. Ci oamenii care îl compun. Sistemul pe care l-au creat.
Ce să vă mai spun? #înresttoatebune

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Sub cort


Un camping într-un loc izolat, oarecum departe de civilizație. E locul ăla în care șortul tău albastru, vechi de 12 ani, cu elasticul din talie devenit istorie, dar cu șiretul proaspăt schimbat, acum 2 ani, își găsește locul. Și se asortează de minune cu espadrilele zdrențuite, vechi de 3, prin a căror pânză gri, degetul mare de la picior se arată, indiscret. Poate pentru că aici nu trebuie să impresionezi pe nimeni. Chiar pe nimeni. Nici măcar pe gagica de lângă, căci, probabil, oi fi impresionat-o cu altceva, mai demult, de a venit cu tine, cu cortul ăsta căcăcios, de 10 metri pătrați, în loc să meargă cu vreun alt cotoi, la vreun olinclusiv, în care numai baia are 14 metri pătrați, apă caldă, săpun parfumat, foehn, așternuturi schimbate în fiecare zi și rumsărvis.
Aici? Un milion patru sute treisprezece mii șase sute opt specii de insecte. Fiecare cu dorința de a face cunoștință cu tine sau, măcar, cu senduiciu’ tău, pâine prăjită, d-aia de la pachet, cu maioneză și o felie de șuncă. Mint. Un milion patru sute treisprezece mii șase sute nouă, că tocmai a apărut una, o albină care, dracu’ s-o ia, își decupează din felia ta de șuncă o bucățică. Poate că i-o plăcea cu maioneză, dracu’ știe? La prânz, când soarele te pocnește, îndelung și cu repetiție, în mijlocul capului, ar prinde bine un pic de aer condiționat. N-ai. Fugi și tu la umbra mestecenilor, ceea ce te ogoiește, întrucâtva, dar nu prea mult. Telefonul îl ții mai mult închis, căci îl poți încărca doar în mașină, când o pui în mișcare.
Alaltăieri a plouat. 36 de ore, încontinuu. Totul e umed. Sarea, zahărul, prosoapele, cearceafurile, hârtia igienică, hainele, solul, cortul, aerul.
Aici e locul unde sexul se face în liniște, cu amortizorul pus, căci, la câțiva metri, un grăsan face grătar, plozii se fugăresc, împușca-i-aș, iar o balabustă de 160 de kile zbiară după bărbat-su, săracu’, ceva, într-o limbă pe care, nu numai că nu o înțelegi, dar care e posibil, de fapt, să nu fi fost, măcar, inventată vreodată. Din alte corturi, indiferent de oră, se aud sforăituri, ceea ce reprezintă, cred eu, trade mark-ul locului.
Ai de scos nisipul și praful din cort de 3 ori pe zi, saltelele sunt destul de subțiri, dimineața te scoli lejer înțepenit de tot, normal, ești bătrân și gras, fir-ai al dreacu’ să fii, că nu mai ai 45 de ani, ba nici chiar 50, gătești ouă cu bacon la aragazul de voiaj, asistat de vrăbii, de furnici, de copiii din vecini, ăstuia, aragazului, i se termină butelia, unde dracu’ ai pus butelia de schimb, am căutat-o peste tot, ba nu, uite că era aici sub haine, haine pe care le ai mereu șifonate, pline de nisip și căutate îndelung prin bagaje, asta când reușești să le găsești, aaa, dar uitam de crema de plajă, unde e crema de plajă, te-ai dat cu cremă de plajă, mă dau imediat, băi, ai zis că te dai cu cremă, păi mă dau, da’ dă-te odată, că te arzi, hoo, că mă dau, ce atâta zor, să nu zici că nu ți-am spus, te-ai dat, da, m-am dat, poate nu ar fi rău să te mai dai încă o dată, că uite cum arde, da’ e posibil să mai fac și eu și altceva, pe plaja asta, decât să mă dau, non-stop, cu cremă, ce naiba, sunt robot de uns cu cremă, să nu te aud diseară că te arde spinarea, da?
Pe plajă vezi cupluri la 65-70 de ani, ținându-se de mână și sărutându-se, și cupluri de 20-25 de ani, stând spate în spate, indiferenți, eventual butonând încontinuu la telefoane, vezi piți (puține, căci nu e zonă favorabilă fițelor) făcându-și selfie-uri și vezi oameni ai nisipurilor, pe care îi identifici ușor, după culoarea de mahon și costumele de baie decolorate, vezi (și mai ales, auzi) boraci băgați cu forța în mare sau copii scoși, cu greu, pe uscat. Un Babel uman, amestecat, viu, fremătând, câteodată obositor, țipător, colorat și clocotind de poftă de viață, de fapt, de vieți, căci fiecare aleargă cu stilul lui de viață, cu concepțiile lui, cu educația lui, cu balastul lui emoțional, cu fricile lui.
Poate că oftezi, câteodată, după barca vreunui grăsan, căci vrei și tu un Zodiac, cam de când te știi. Simți puțină invidie cum te scurmă, mai ales când, în discuțiile tale intime, între om și cont, adică între tine și el, acesta din urmă, contul, te înjură, birjărește, cu cuvinte grele, cu iz de mortăciune.

Dar aici e marea. Și fiecare undă, fiecare nuanță albastră, fiecare val, fiecare unduire, fiecare suflu de vânt, fiecare metru pătrat de nisip sau de stâncă, îți expediază, fix în venă, un cocktail masiv de prozac, xanax, rudotel, morfină, precum și o doză gigantică de miserupism, care coboară asupra ta o adâncă liniște. Liniște care îți spune, câteodată, că te-ai depărtat de drumul tău, de ce visai, de ce îți doreai și te-ai lăsat amăgit de cântecul sirenelor fiecărei zile, de dorința de a câștiga niște bani, de a îți cultiva lenea, de toate căcaturile de care ești sigur că ai neapărată, dar neapărată nevoie, în viața de zi cu zi, de a fora după o siguranță iluzorie, atât de diferită de libertatea la care tânjești. Liniște care aproape că te face să te simți împăcat cu tâmpeniile pe care le ai făcut în trecut și pregătit pentru cele pe care le vei face în viitor. Căci le vei face. Poate nu pe aceleași, dar unele noi, cu siguranță.
De la 5 metri de rai a transmis nicolexu, scorpionul de nisip.
Sunt Mircea Nicolescu. Mâine-poimâine împlinesc 51 de primăveri. Și încă reușesc să râd, să plâng, să  iubesc, să  mă  înfior, la o adică, să  mai dau sau să  mai primesc un pumn. Asta o însemna că n-am crăpat, naibii.
#înresttoatebune

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Și se făcea că termină boraca liceu’


Am fost la ceremonia de absolvire a ploadei. Mă rog. Are 1,72. Metri. Și vreo treij’ de chile, cu bocancii de ski în picioare.
Ce ziceți? Să vă spun chestii emoționante de pe aici? Ok, fie. Afară plouă. Înăuntru, nu prea. Trebuia să înceapă la 11.30. N-a început. Și e 12.15. Plozii sunt mijto. Mai ales gagicile. Togele, în schimb, deloc. Ar fi mișto doar dacă ar fi gagicile goale sub ele. Dar nu-s. Șepcile sunt haioase. Fiică-mea a stat o oră să și-o fixeze pe cap, cu cleme de păr. Mă întreb cum mi-aș fi fixat-o eu. Probabil cu cuie.
S-a cântat Gaudeamus igitur. Mie îmi venea în minte doar rima. Chestia cu intratul unui ţep în. Uite că a început. Directoarea a zis ceva despre „generație de aur”. Pizda mă-sii. La ședințele cu babacii de ce auzeam doar că sunt o „generație problemă”? Că nu citesc. Că d-astea.
Au ieșit, pe scenă, diriginții. Diriga de la B e o bunăciune. De ce n-am știut din timp asta? Că o mutam pe Ana la B. Și mergeam la fiecare ședință cu babacii. Poate, chiar, ceream ședințe suplimentare.
Acum s-au dat premii. Șefilor de promoție. Șefi de promoție pe clasă. Când vor face, oare, și șefi de promoție pe bancă?
Se mulțumește. Se mulțumește din suflet. Vaaii. Asemenea dascăli. Niște profesori excepționali. Hmmmm. Ce am auzit de-a lungul celor 4 ani, de profii de rahat, unde a rămas? Acum o ardem cu profii care s-au dăruit. Dar aia de… ăăă… nu contează, care ținea niște ore de nu înțelegeai nimic, unde e?
Boring. Discursuri. Limbaj de lemn. Tradiție. Prestigioasă. Respect. Gest de prietenie. Onoare. Dar și datorie. D-astea. Recitat poezele.
Hai, să mori tu. Fiecare clasă are o premiere, un filmuleț, un cântat, o aruncare (spontană, desigur… la trei, aruncați. Directoarea numără) a șepcilor în aer. Și sunt 9 (noo) clase. Noo, nene. Totul pe fondul muzical, atât de original, al „Am 18 ani” și „Ani de liceu”. Am ascultat astea doo, de când am venit, de vreo 10 ori. Și mai durează niște ore, cred io.
Emoționant. Îmi dau lacrimile. O fi de la faptul că mi-am prins degetele la scaun. Naiba știe.
Perle: „Clasa a doisprezecea dorește să mulțumește”. Touching.
„Au fost cei mai frumoși 4 ani de liceu.” Ceilalți ani cum au fost? Câți ani de liceu ați făcut, în total?
Da. Am plod mare. Nu știu dacă am fost un tată grozav. Probabil, la fel de delăsător și în asta, ca și în altele. Ideea mea despre plozi? Dă-le niște valori când sunt boraci. Iar când sunt adolescenți, dă-le spațiu. Dar stai cu plasa de siguranță pe lângă, în caz că au nevoie.
#înresttoatebune. Că veni vorba de bune: totuși, diriga de la B….

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Alergarea în roată


Alergăm. Alergăm fără oprire. Alergăm fără oprire după libertate. După bani. După dragoste. După recunoaștere. După respectul celorlalți. După „acasă”. Încercări. Speranțe. Muncă. Doruri.
Alergăm înainte, pe drum drept. Doar că drumul drept e o roată ca cea în care aleargă hamsterii, fără să ne dăm seama. Și ni se pare că avansăm. Că acumulăm. Acumulăm o pulă. Acumulăm doar bunuri. Doar bani. Doar poziție socială. Doar invidia altora. În timpul acesta, viața se întâmplă, colorată, în afara roții. Câteodată, o zărim cu coada ochiului. Doar că suntem condiționați să alergăm în roată. Și aceasta se învârtește, generând iar și iar iluzia drumului drept.
Iar pe urmă, amețiți de atâta învârtit în roată, murim. Și, acolo unde am crăpat, se vor pune coroane de flori cu inscripția „Nu te vom uita niciodată”. Dar inscripțiile sunt mincinoase. Oamenii te uită. Florile se veștejesc. Iar tu ai trăit ca un câine prost, care și-a fugărit toată viața coada. Doar roata, roata e veșnică.
Hai. Marș în roata ta, Grivei. Mă duc și eu într-a mea. Că nu ai crezut, cumva, că eu sunt mai breaz.
#înresttoatebune

Un comentariu

Din categoria Uncategorized