Arhive pe categorii: Uncategorized

Și se făcea că termină boraca liceu’


Am fost la ceremonia de absolvire a ploadei. Mă rog. Are 1,72. Metri. Și vreo treij’ de chile, cu bocancii de ski în picioare.
Ce ziceți? Să vă spun chestii emoționante de pe aici? Ok, fie. Afară plouă. Înăuntru, nu prea. Trebuia să înceapă la 11.30. N-a început. Și e 12.15. Plozii sunt mijto. Mai ales gagicile. Togele, în schimb, deloc. Ar fi mișto doar dacă ar fi gagicile goale sub ele. Dar nu-s. Șepcile sunt haioase. Fiică-mea a stat o oră să și-o fixeze pe cap, cu cleme de păr. Mă întreb cum mi-aș fi fixat-o eu. Probabil cu cuie.
S-a cântat Gaudeamus igitur. Mie îmi venea în minte doar rima. Chestia cu intratul unui ţep în. Uite că a început. Directoarea a zis ceva despre „generație de aur”. Pizda mă-sii. La ședințele cu babacii de ce auzeam doar că sunt o „generație problemă”? Că nu citesc. Că d-astea.
Au ieșit, pe scenă, diriginții. Diriga de la B e o bunăciune. De ce n-am știut din timp asta? Că o mutam pe Ana la B. Și mergeam la fiecare ședință cu babacii. Poate, chiar, ceream ședințe suplimentare.
Acum s-au dat premii. Șefilor de promoție. Șefi de promoție pe clasă. Când vor face, oare, și șefi de promoție pe bancă?
Se mulțumește. Se mulțumește din suflet. Vaaii. Asemenea dascăli. Niște profesori excepționali. Hmmmm. Ce am auzit de-a lungul celor 4 ani, de profii de rahat, unde a rămas? Acum o ardem cu profii care s-au dăruit. Dar aia de… ăăă… nu contează, care ținea niște ore de nu înțelegeai nimic, unde e?
Boring. Discursuri. Limbaj de lemn. Tradiție. Prestigioasă. Respect. Gest de prietenie. Onoare. Dar și datorie. D-astea. Recitat poezele.
Hai, să mori tu. Fiecare clasă are o premiere, un filmuleț, un cântat, o aruncare (spontană, desigur… la trei, aruncați. Directoarea numără) a șepcilor în aer. Și sunt 9 (noo) clase. Noo, nene. Totul pe fondul muzical, atât de original, al „Am 18 ani” și „Ani de liceu”. Am ascultat astea doo, de când am venit, de vreo 10 ori. Și mai durează niște ore, cred io.
Emoționant. Îmi dau lacrimile. O fi de la faptul că mi-am prins degetele la scaun. Naiba știe.
Perle: „Clasa a doisprezecea dorește să mulțumește”. Touching.
„Au fost cei mai frumoși 4 ani de liceu.” Ceilalți ani cum au fost? Câți ani de liceu ați făcut, în total?
Da. Am plod mare. Nu știu dacă am fost un tată grozav. Probabil, la fel de delăsător și în asta, ca și în altele. Ideea mea despre plozi? Dă-le niște valori când sunt boraci. Iar când sunt adolescenți, dă-le spațiu. Dar stai cu plasa de siguranță pe lângă, în caz că au nevoie.
#înresttoatebune. Că veni vorba de bune: totuși, diriga de la B….

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Alergarea în roată


Alergăm. Alergăm fără oprire. Alergăm fără oprire după libertate. După bani. După dragoste. După recunoaștere. După respectul celorlalți. După „acasă”. Încercări. Speranțe. Muncă. Doruri.
Alergăm înainte, pe drum drept. Doar că drumul drept e o roată ca cea în care aleargă hamsterii, fără să ne dăm seama. Și ni se pare că avansăm. Că acumulăm. Acumulăm o pulă. Acumulăm doar bunuri. Doar bani. Doar poziție socială. Doar invidia altora. În timpul acesta, viața se întâmplă, colorată, în afara roții. Câteodată, o zărim cu coada ochiului. Doar că suntem condiționați să alergăm în roată. Și aceasta se învârtește, generând iar și iar iluzia drumului drept.
Iar pe urmă, amețiți de atâta învârtit în roată, murim. Și, acolo unde am crăpat, se vor pune coroane de flori cu inscripția „Nu te vom uita niciodată”. Dar inscripțiile sunt mincinoase. Oamenii te uită. Florile se veștejesc. Iar tu ai trăit ca un câine prost, care și-a fugărit toată viața coada. Doar roata, roata e veșnică.
Hai. Marș în roata ta, Grivei. Mă duc și eu într-a mea. Că nu ai crezut, cumva, că eu sunt mai breaz.
#înresttoatebune

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

De ce nu vreau să merg la vot


O să vă spun de ce nu vreau să merg la vot.

Pentru că, indiferent ce votez, pentru mine, tot aia e. Că e o gaşcă de golani sau cealaltă la robinetul cu bani, mie îmi e egal. La mine, oricum, nu ajunge nimic. Decât promisiuni. Şi dispreţ al celor pe care i-am votat, după. Ştiţi voi cum e după. Şi bătut (joc), şi futut şi (mai ales) cu banii luaţi.

Pentru că, indiferent cum pare la început, rahatul e acelaşi. Sistemul se apără singur, indiferent cine se bagă. Remember “Ne-am luat ţara înapoi?”. Am luat o muie. Ecschiuz mai frenci.

Pentru că sistemul care se apără nu e format doar din ăia pe care îi votăm sau nu. E format din toată lumea. Din tine. Din frate-tu. Din vecinu’ Mardare de la 7. Din mine. Toţi cei care fură pixuri, hârtie igienică, clienţi sau timp plătit. Sau cei care nu au chef de muncă. E format din doctorul care pune un diagnostic aiurea. Din zugravul care dă o zugrăveală care nu va rezista, că, doar, “merge şi aşa”. Da, şi din agentul imobiliar care îţi vinde o proprietate cu belele, doar ca să îşi încaseze comisionul. Din părintele care vrea note mari pentru borac, deşi boracul ştie doar feisbuc, iutub şi pileală. Din profesorii care aleg nişte norme astfel încât să ajungă ei pe o poziţie care să îi avantajeze la buzunar, deşi n-au nicio urmă de profesionalism. Din toţi.

Pentru că, în sistem, partea despre care urlă toată lumea, aia cu furatul, e doar partea vizibilă a aisbergului. Despre cât se risipeşte, din indolenţă, nepăsare sau incompetenţă, nu urlă nimeni. Iar risipa depăşeşte cu mult furtul. Ooo, da, cu mult mai mult.

Pentru că, de când m-am născut, mi s-a indus ideea că ţara mea e ceea ce e. O ţară frumoasă, păcat că e locuită. Şi da, mi-a fost ruşine, nu o singură dată, că sunt român. Chiar mi-a fost. Dacă spuneam asta, s-ar fi uitat dacă arunc gunoi pe jos, pe stradă. Şi eu nu aruncam. Dacă fur din buzunare. Şi eu nu furam din buzunare. Nici ajutoare de stat nu ceream. Nici nu cerşeam. Da, mi-a fost ruşine. Zi zău că ţie nu ţi-a fost. Zi că nu ai fi vrut să se uite străinii la tine ca la un elveţian. Sau australian. Sau american, cu toate bubele lor din cap. Sau … .

Ar mai fi multe motive pentru care nu vreau să merg la vot. Dar, cu toate astea… . Cu toate astea, o să merg. Ştiu că e inutil şi nu îmi place să mă îmbăt cu apă rece. Dar nu o să îi las, o dată în plus, să mă calce pe cap, fără, măcar, să schiţez gestul de a le-o da peste ochi. Un gen de David, care n-are, însă, nicio şansă în faţa Goliatului lor. Cu banii lor. Cu sistemul lor. Cu serviciile lor. Cu marionetele lor. Şi cu oamenii noştri. Să nu uităm că oamenii noştri o să îi ridice acolo sus. Ăia cărora le-am plâns de milă nu o singură dată.

De asta, deşi nu vreau, o să mă duc. Prea mulţi vor sta acasă. Şi eu am stat. Poate o să mai stau. Dar vreau ca acum, deşi inutil, să mă prefac, măcar, că încerc să dau cu piatra înapoi. Prea mult s-au căcat în capul meu, iar eu m-am făcut că mă uit în altă parte.

Da, bă, de asta o să merg. Poate mergi şi tu. Cine ştie? Poate face Goliat apendicită şi crapă. Iar noi o să credem că l-am dat jos cu piatra.

În rest, toate bune.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Despre eroism


Încerc, demult, să scriu câteva rânduri despre ceva ce nu îmi dă pace. Despre eroism. Nu despre eroismul ăla în care te repezi, cu baioneta la armă, înainte. Nu ăla în care te repezi în foc, sau într-o clădire care se prăbuşeşte, sau în apă, să salvezi pe cineva. Ăla nu e eroism. E doar un impuls. Şi ştiu despre ce vorbesc, credeţi-mă.

Mă gândeam la eroismul ăla de zi cu zi. Al mamei singure care se trezeşte cu noaptea în cap. Ca să facă mâncare. Să hrănească plozii care depind de ea. Apoi să plece la muncă. Să facă şi cumpărăturile, în drumul spre casă. Să facă lecţii cu copiii. Curăţenie. Spălat. Călcat. Şi, când îşi aşterne corpul istovit în pat, ştie că mâine va fi la fel. Hopeless.

Al tatălui singur, care se chinuie, cu nepricepere şi disperare, să îşi pieptene fata, ca să o ducă la grădiniţă. Al copilului care pleacă, drum lung, spre şcoală. Mulţi kilometri, pe jos. Deseori prin întuneric. Al familiei care se chinuie să pună pâine pe masă. Şi care repetă genul ăsta de eroism, eroism mic şi ascuns de ochii mulţimii, zilnic. Ca un bolovan ridicat spre vârful dealului şi care, odată ajuns acolo, este azvârlit înapoi, pentru ca a doua zi, jalnic şi mizer Sisif, să o ia de la capăt. Hopeless.

Nu. După mine, eroismul nu este unul spectaculos, falnic, al unui om care sfidează moartea. Eroismul, în accepţiunea mea, este acel comportament, repetat, iar, şi iar, şi iar, asumat şi conştient, în care, omul, învingându-şi oboseala şi disperarea, din ce în ce mai mari, strângând din dinţi, merge înainte, în ciuda a orice. Chiar şi în ciuda lipsei de speranţă că totul va trece. Şi că va fi mai bine. Hopeless.

Şi care, în mersul lor înainte, deşi greu şi chinuitor, îşi găsesc timp să îţi spună o vorbă bună, să îţi zâmbească, să te întrebe cum eşti, gândindu-se că, poate, şi ţie îţi e greu. Căci oamenii care o duc greu, deseori, au conştienţa că nu sunt singurii care o duc aşa. M-am întrebat, şi nu o singură dată, cât de greu îi e unui om de genul ăsta să îmi zâmbească. Dar, greu sau nu, mi-a zâmbit, căci ştia că nu e singurul care duce o luptă.

Oamenii, aflaţi, deja, pe anumite trepte sociale şi financiare, uită că mai sunt şi alţii, pentru care problemele nu sunt de a nu funcţiona wireless-ul sau că nu au avut destui bani să îşi cumpere ultimul sughiţ de aifon. Şi nu. Nu toţi ceilalţi sunt putori, sau sălbatici, sau needucaţi. Câteodată, valul seismic al vieţii dă cu tine de-a rostogolul, de nu mai ştii de tine. Iar drumul în sus, către suprafaţă, e greu. Al naibii de greu. Unii nu reuşesc să îi facă faţă. Dar oamenii nu vorbesc despre asta, nu-i aşa? Nu e un subiect comod. Nu e un subiect plăcut. Nu e un subiect dulce. Iar oamenii, despre genul ăsta de subiecte, nu vorbesc.

În faţa voastră, eroi locali, minusculi şi, categoric, nebăgaţi în seamă de nimeni, mă înclin. Fără voi, probabil că mi-ar fi mult mai greu să îmi târăsc hoitul către mâine. Dar, dacă voi puteţi, în condiţiile alea grele, pot şi eu, în altele, mult mai favorabile.

Şi da. Exemplele nu cred că ni le alegem bine. Ne luăm după cei care reuşesc să strângă bani. Sau faimă. Sau putere. Poate că ar trebui să ne luăm după cei care, pas cu pas, încet, anevoios, dureros, urcă. În ciuda lipsei de speranţă. Pentru că a renunţa nici măcar nu le dă prin cap.

În accepţiunea mea, ei sunt eroii. Eroi locali, minusculi şi, categoric, nebăgaţi în seamă de nimeni.

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Dacă sunt pro avort? Da, vită încălţată, sunt pro.


Mi-au faultat ochii, zilele astea, discuţiile interminabile despre avort. Desigur, băieţel fiind, nu ar trebui să îmi dau cu părerea despre asta (nu-i aşa, domnilor?), dar uite că îmi ies la suprafaţă amintiri. Şi am zis să le împărtăşesc cu voi. 1986. România ceauşistă. Anul I de facultate. De 19 ani, în România, avortul era interzis. Pedeapsa: puşcăria. Eram prieten cu o domnişoară. Şi, desigur, lucru previzibil, vine într-o zi, desfigurată, la mine.

– Nu mi-a venit.

Nu are sens să povestesc spaima. A ei şi a mea. Puţoi de 19, respectiv 20 de ani, care au invăţat şi ei cum să bage dânsa-ntrânsa. Dar cam atât. Avort? Ilegal. Unde? Cum? Am auzit eu de nişte babe care fac. Băi, eşti nebună? Vrei să crăpi, dracului, pe vreo masă jegoasă de bucătărie?

Şi, în institut medical lucrând, am început să pun întrebări. Discrete. Tremurânde. Temătoare. Ooo, da, cât de temătoare. Şi aflu, de la medici din institut, despre nişte injecţii. Despre nişte pastile, existente în comerţ. Despre nişte vitamine. Şi, în disperare de cauză, le-am pus în practică. O combinaţie de injecţii, pastile şi băi fierbinţi. S-a simţit rău. Groaznic de rău. Dar a funcţionat.

Uşor, uşor, în cercul nostru s-a aflat. Nu era bine. Să vă reamintesc că, în anii respectivi, treaba asta era asociată cu un costum elegant, în dungi verticale, plus masa la ore fixe, în cantina închisorii? Dar s-a aflat. Şi m-am trezit abordat de cea mai bună prietenă a mea. Cu aceeaşi problemă. A venit la noi acasă. Şi am aplicat iar reţeta. Apoi a mai venit cineva. Şi altcineva. Şi iar. Şi iar. Şi nu puteam zice nu.

Nu vă povestesc asta pentru a vă arăta ce rebel eram eu. Îmi amintesc, de atunci, mai ales spaima. Spaima acelor fete, de 19-20 de ani. Nemăritate. Adică acel gen, atât de vulnerabil în faţa societăţii. Cum era societatea atunci? Era o societate ipocrită, coruptă, laşă, gata să arate cu degetul către alţii, pentru ca nu cumva să fii tu cel arătat. Adică exact ca cea de azi, nu-i aşa? Iar acel gen de fete, lăsând la o parte faptul că nu erau gata să fie mame, se temeau de reacţia celorlalţi. A vecinilor şi, desigur, a vecinelor. A rudelor. A părinţilor, la fel de încuiaţi la creier ca tot restul. “Nu mai ai ce să cauţi în casa mea, curvă ce eşti”. Vă sună cunoscută replica? Şi apelativul “curvă”. Cum li se umplea gura celor care îl foloseau. Cu câtă satisfacţie şi ură îl pronunţau. Şi îl repetau: “curvo”. Îmi amintesc spaima lor. Şi, prin prisma spaimei, pot să înţeleg abandonul copiilor rezultaţi. Prin prisma spaimei pot să înţeleg încercările disperate de întrerupere a sarcinii, în locuri insalubre, cu persoane care habar n-aveau ce făceau, dar care luau bani grei pe asta. Infecţiile. Moartea.

Morala?  În faţa spaimei, morala nu face doi bani. Nu poţi cere unor copii, căci la 20 de ani eşti copil, să aibă coloana vertebrală sau morala unora maturi. Deseori, nici maturii nu au coloana aia. Nici morala. În plus, morala asta e atât de perversă, atât de ipocrită. Mai ales domnii indignaţi de nefireştile întreruperi de sarcină. Despre cum varsă ei lacrimi că se curmă o viaţă. Domnilor. Vă sugerez, în aceeaşi notă, să nu mai faceţi vreo labă vreodată. E păcat de potenţialii copii care, astfel, nu se vor naşte. Şi atenţie şi la sexul oral, că nici de acolo, în ciuda a ce credeţi, nu ies copii. Aaa, dar, cel mai probabil, nu mai sunteţi în ipostaza de a face sex. Nasol, ce să zic? O să vă zic doat atât: hai sictir. Fiecare om trebuie să fie liber să decidă pentru el.

Şi, vă rog, nu mă futeţi la creier cu interesul naţional. Cu creşterea demografică. Că vă zic iar “hai sictir”. Şi vă spun că interes naţional e şi să vă educaţi. Interes naţional e să şi gândiţi. Interes naţional e şi să munciţi, când sunteţi la serviciu. Interes naţional e şi să citiţi o carte, nu tabloide sau eticheta de la detergent, când staţi voi pe budă, căcându-vă, gânditori.

 

 

 

12 comentarii

Din categoria Uncategorized

Discuții pe teme inutile


Din discuțiile avute sau, poate, doar imaginate, în curva asta de viață.
– Totul, elev Stamate, în viață, cu extrem de puține excepții, se învață. Aproape nimic nu vine „la pachet”, doar pentru că te-ai născut. Totul se învață.
– Da, sensei, înțeleg, dar, oare, doar pentru că poate fi învățat, chiar totul trebuie învățat?
– Da, trebuie. Totul. To-tul. Nu vei putea învăța absolut tot, categoric. Dar, elev Stamate, nu trebuie să încetezi niciodată să încerci să înveți. To-tul. Nu lăsa să îți scape nimic din ce ajunge în raza minții tale.
Altfel, vei rata o sumedenie de experiențe. Dacă te oprești din învățat, e ca și cum, în muzică, te-ai opri la „În pădurea cu alune, aveau casă 3 pitici / Vine pupăza și spune bla-bla-bla și eu aici” și ai rata Ceaikovski. E ca și cum, în mâncare, ai rămâne la oroarea aia de legume pasate cu „brânzică” de vaci, de când erai borac, și ai rata foie gras-ul. E ca și cum, în sex, te-ai mulțumi cu „capra” și doar cu 4 centimetri băgați și ai rata… mă rog, am uitat că ești discipol, elev Stamate, și era să spun mai mult decât e cazul. E ca și cum ai folosi doar 300 de cuvinte și ai rata Ramayana. Ai avea orizontul atât de aproape, încât nu ai mai avea de ce și la ce să visezi.
– Bine, dom’ pedagog sau, mă rog, sensei, cum vreți dîvîsî să vi se zică, da’ mama a făcut vițel cu trufe. Nu veniți și dîvîsî la masă?
– Dă cureaua, că nu ai înțeles nimic. Deși… Cu trufe, zici?
– Da, dom peda… ăăă… sensei.
– Zi-i lu’ onor mă-ta să mai pună un tacâm. Cola aveț sau aduc io?

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Sâmbătă, în cimitir


Ieri am ajuns la un cimitir. Nu, nu, nu, relaxaţi-vă, nu în rolul principal. Eram doar figurant. Iar faptul că nu ascultam muzică de fanfară, în poziţia întins pe spate, în mijlocul rudelor înlăcrimate (sau nu), mi-a oferit posibilitatea să trag cu ochiul şi cu urechea la ce mai face lumea prin cimitire.

Pentru început, trebuie să fac o clasificare. În cimitire se găsesc următoarele categorii de oameni: preoţi, cerşetori, gropari, musafiri şi actorii principali, aceştia din urmă fiind, de cele mai multe ori, oarecum adânciţi. În gânduri, zic.

Preoţii. Să fie clar: în cimitire e o inflaţie de preoţi. Unde s-or fabrica atâţia? Ce am putut vedea ieri: un preot tinerel, cu moacă de cuţitar de Ferentari se urcă, pe locul mortului (mişto joc de cuvinte, nu?), într-un audi negru, sclipitor. La volan, un şofer cu camaşă şi cravată.

– Hai, dă-i bătaie, am mai auzit.

Unui alt preot, pe lângă care treceam, îi sună telefonul. Iar soneria acestuia?

“Dale a tu cuerpo alegria Macarena
Que tu cuerpo es pa’ darle alegria y cosa buenaaaaaaa”

Altul: aliluiaaaa, aliluiaaaaaaaaa. Cu sfinţii odihneşteeeee…acu’, acu’, madam Popescu, staţ să termen aicea.

După aceste momente artistice sfinte, să mergem mai departe. Cerşetorii:

– Bou’ ăla a zis că dă pomană dăcât la bărbaţi, că răposatu’ a fost bărbat. Da, că i-a zis răposatu’, din p**ă, să dea dăcât la bărbaţi. Noo nu ne-a dat.

– Parcă mare lucru are în pachete: o banană şi o prăjiturică, fă. Cine p**a mea are nevoie de ele?

Groparii? În general, veseli şi cam roşii la faţă. O fi de la soare.

Musafirii au, în general, trei preocupări: să bârfească răposatu’, să discute despre pomană sau să vâneze pochemoni. Şi, tot musafirii sunt, preponderent, constituiţi dintr-o maree de mustăcioase.

– Auzi, bre, madam Ionescu, asta a luat chiloţi de dooj’ dă lei perechea. Că d-ăia de 3 cinzeci nu era buni.

– Nu, madam Vasile, coliva nu era întocmită din grâu bun. Şi nici nu e fiartă destul. Şi nici nucă nu prea avea. Eheheee, la noi se face altfel, nu ca la ăştia. (De obicei, “ca la ăştia” e zis pe un ton ca şi cum tocmai se pregăteşte să vomite.)

– Madam Tugicide, cât e felinarul? Doişpe milioane, duamna Panait. Măcar ie dă marmură, soro? Ie, ie, că ăştia nu face d-alea nefăcute, să te fure.

Câţiva musafiri, pioşi până la comanda “Stai pe loc şi nu mânca”, se refugiază lângă un cavou.

– Aici e loc de pochemon bols, îi aud şoptind conspirativ.

O blondă într-un şort foarte scurt, de blugi, cu maieu negru, extrem de decoltat, şi o şapcă şmecheră pare căzută aici din alt film. Unul pentru adulţi.

Doar un bătrân, demn, deşi gârbovit, cu patru garoafe roşii într-o mână şi o sticlă de plastic în cealaltă, se opreşte la marginea unui mormânt. Se uită lung la poza de pe cruce, pune florile într-o glastră, toarnă apă în ea, apoi, oftând, se apleacă şi începe să smulgă buruieni. Îl urmăresc cu privirea, apoi, parcă ruşinat, mă îndrept către ieşire.

2 comentarii

Din categoria Uncategorized