De ce nu vreau să merg la vot


O să vă spun de ce nu vreau să merg la vot.

Pentru că, indiferent ce votez, pentru mine, tot aia e. Că e o gaşcă de golani sau cealaltă la robinetul cu bani, mie îmi e egal. La mine, oricum, nu ajunge nimic. Decât promisiuni. Şi dispreţ al celor pe care i-am votat, după. Ştiţi voi cum e după. Şi bătut (joc), şi futut şi (mai ales) cu banii luaţi.

Pentru că, indiferent cum pare la început, rahatul e acelaşi. Sistemul se apără singur, indiferent cine se bagă. Remember “Ne-am luat ţara înapoi?”. Am luat o muie. Ecschiuz mai frenci.

Pentru că sistemul care se apără nu e format doar din ăia pe care îi votăm sau nu. E format din toată lumea. Din tine. Din frate-tu. Din vecinu’ Mardare de la 7. Din mine. Toţi cei care fură pixuri, hârtie igienică, clienţi sau timp plătit. Sau cei care nu au chef de muncă. E format din doctorul care pune un diagnostic aiurea. Din zugravul care dă o zugrăveală care nu va rezista, că, doar, “merge şi aşa”. Da, şi din agentul imobiliar care îţi vinde o proprietate cu belele, doar ca să îşi încaseze comisionul. Din părintele care vrea note mari pentru borac, deşi boracul ştie doar feisbuc, iutub şi pileală. Din profesorii care aleg nişte norme astfel încât să ajungă ei pe o poziţie care să îi avantajeze la buzunar, deşi n-au nicio urmă de profesionalism. Din toţi.

Pentru că, în sistem, partea despre care urlă toată lumea, aia cu furatul, e doar partea vizibilă a aisbergului. Despre cât se risipeşte, din indolenţă, nepăsare sau incompetenţă, nu urlă nimeni. Iar risipa depăşeşte cu mult furtul. Ooo, da, cu mult mai mult.

Pentru că, de când m-am născut, mi s-a indus ideea că ţara mea e ceea ce e. O ţară frumoasă, păcat că e locuită. Şi da, mi-a fost ruşine, nu o singură dată, că sunt român. Chiar mi-a fost. Dacă spuneam asta, s-ar fi uitat dacă arunc gunoi pe jos, pe stradă. Şi eu nu aruncam. Dacă fur din buzunare. Şi eu nu furam din buzunare. Nici ajutoare de stat nu ceream. Nici nu cerşeam. Da, mi-a fost ruşine. Zi zău că ţie nu ţi-a fost. Zi că nu ai fi vrut să se uite străinii la tine ca la un elveţian. Sau australian. Sau american, cu toate bubele lor din cap. Sau … .

Ar mai fi multe motive pentru care nu vreau să merg la vot. Dar, cu toate astea… . Cu toate astea, o să merg. Ştiu că e inutil şi nu îmi place să mă îmbăt cu apă rece. Dar nu o să îi las, o dată în plus, să mă calce pe cap, fără, măcar, să schiţez gestul de a le-o da peste ochi. Un gen de David, care n-are, însă, nicio şansă în faţa Goliatului lor. Cu banii lor. Cu sistemul lor. Cu serviciile lor. Cu marionetele lor. Şi cu oamenii noştri. Să nu uităm că oamenii noştri o să îi ridice acolo sus. Ăia cărora le-am plâns de milă nu o singură dată.

De asta, deşi nu vreau, o să mă duc. Prea mulţi vor sta acasă. Şi eu am stat. Poate o să mai stau. Dar vreau ca acum, deşi inutil, să mă prefac, măcar, că încerc să dau cu piatra înapoi. Prea mult s-au căcat în capul meu, iar eu m-am făcut că mă uit în altă parte.

Da, bă, de asta o să merg. Poate mergi şi tu. Cine ştie? Poate face Goliat apendicită şi crapă. Iar noi o să credem că l-am dat jos cu piatra.

În rest, toate bune.

Reclame

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Despre eroism


Încerc, demult, să scriu câteva rânduri despre ceva ce nu îmi dă pace. Despre eroism. Nu despre eroismul ăla în care te repezi, cu baioneta la armă, înainte. Nu ăla în care te repezi în foc, sau într-o clădire care se prăbuşeşte, sau în apă, să salvezi pe cineva. Ăla nu e eroism. E doar un impuls. Şi ştiu despre ce vorbesc, credeţi-mă.

Mă gândeam la eroismul ăla de zi cu zi. Al mamei singure care se trezeşte cu noaptea în cap. Ca să facă mâncare. Să hrănească plozii care depind de ea. Apoi să plece la muncă. Să facă şi cumpărăturile, în drumul spre casă. Să facă lecţii cu copiii. Curăţenie. Spălat. Călcat. Şi, când îşi aşterne corpul istovit în pat, ştie că mâine va fi la fel. Hopeless.

Al tatălui singur, care se chinuie, cu nepricepere şi disperare, să îşi pieptene fata, ca să o ducă la grădiniţă. Al copilului care pleacă, drum lung, spre şcoală. Mulţi kilometri, pe jos. Deseori prin întuneric. Al familiei care se chinuie să pună pâine pe masă. Şi care repetă genul ăsta de eroism, eroism mic şi ascuns de ochii mulţimii, zilnic. Ca un bolovan ridicat spre vârful dealului şi care, odată ajuns acolo, este azvârlit înapoi, pentru ca a doua zi, jalnic şi mizer Sisif, să o ia de la capăt. Hopeless.

Nu. După mine, eroismul nu este unul spectaculos, falnic, al unui om care sfidează moartea. Eroismul, în accepţiunea mea, este acel comportament, repetat, iar, şi iar, şi iar, asumat şi conştient, în care, omul, învingându-şi oboseala şi disperarea, din ce în ce mai mari, strângând din dinţi, merge înainte, în ciuda a orice. Chiar şi în ciuda lipsei de speranţă că totul va trece. Şi că va fi mai bine. Hopeless.

Şi care, în mersul lor înainte, deşi greu şi chinuitor, îşi găsesc timp să îţi spună o vorbă bună, să îţi zâmbească, să te întrebe cum eşti, gândindu-se că, poate, şi ţie îţi e greu. Căci oamenii care o duc greu, deseori, au conştienţa că nu sunt singurii care o duc aşa. M-am întrebat, şi nu o singură dată, cât de greu îi e unui om de genul ăsta să îmi zâmbească. Dar, greu sau nu, mi-a zâmbit, căci ştia că nu e singurul care duce o luptă.

Oamenii, aflaţi, deja, pe anumite trepte sociale şi financiare, uită că mai sunt şi alţii, pentru care problemele nu sunt de a nu funcţiona wireless-ul sau că nu au avut destui bani să îşi cumpere ultimul sughiţ de aifon. Şi nu. Nu toţi ceilalţi sunt putori, sau sălbatici, sau needucaţi. Câteodată, valul seismic al vieţii dă cu tine de-a rostogolul, de nu mai ştii de tine. Iar drumul în sus, către suprafaţă, e greu. Al naibii de greu. Unii nu reuşesc să îi facă faţă. Dar oamenii nu vorbesc despre asta, nu-i aşa? Nu e un subiect comod. Nu e un subiect plăcut. Nu e un subiect dulce. Iar oamenii, despre genul ăsta de subiecte, nu vorbesc.

În faţa voastră, eroi locali, minusculi şi, categoric, nebăgaţi în seamă de nimeni, mă înclin. Fără voi, probabil că mi-ar fi mult mai greu să îmi târăsc hoitul către mâine. Dar, dacă voi puteţi, în condiţiile alea grele, pot şi eu, în altele, mult mai favorabile.

Şi da. Exemplele nu cred că ni le alegem bine. Ne luăm după cei care reuşesc să strângă bani. Sau faimă. Sau putere. Poate că ar trebui să ne luăm după cei care, pas cu pas, încet, anevoios, dureros, urcă. În ciuda lipsei de speranţă. Pentru că a renunţa nici măcar nu le dă prin cap.

În accepţiunea mea, ei sunt eroii. Eroi locali, minusculi şi, categoric, nebăgaţi în seamă de nimeni.

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Dacă sunt pro avort? Da, vită încălţată, sunt pro.


Mi-au faultat ochii, zilele astea, discuţiile interminabile despre avort. Desigur, băieţel fiind, nu ar trebui să îmi dau cu părerea despre asta (nu-i aşa, domnilor?), dar uite că îmi ies la suprafaţă amintiri. Şi am zis să le împărtăşesc cu voi. 1986. România ceauşistă. Anul I de facultate. De 19 ani, în România, avortul era interzis. Pedeapsa: puşcăria. Eram prieten cu o domnişoară. Şi, desigur, lucru previzibil, vine într-o zi, desfigurată, la mine.

– Nu mi-a venit.

Nu are sens să povestesc spaima. A ei şi a mea. Puţoi de 19, respectiv 20 de ani, care au invăţat şi ei cum să bage dânsa-ntrânsa. Dar cam atât. Avort? Ilegal. Unde? Cum? Am auzit eu de nişte babe care fac. Băi, eşti nebună? Vrei să crăpi, dracului, pe vreo masă jegoasă de bucătărie?

Şi, în institut medical lucrând, am început să pun întrebări. Discrete. Tremurânde. Temătoare. Ooo, da, cât de temătoare. Şi aflu, de la medici din institut, despre nişte injecţii. Despre nişte pastile, existente în comerţ. Despre nişte vitamine. Şi, în disperare de cauză, le-am pus în practică. O combinaţie de injecţii, pastile şi băi fierbinţi. S-a simţit rău. Groaznic de rău. Dar a funcţionat.

Uşor, uşor, în cercul nostru s-a aflat. Nu era bine. Să vă reamintesc că, în anii respectivi, treaba asta era asociată cu un costum elegant, în dungi verticale, plus masa la ore fixe, în cantina închisorii? Dar s-a aflat. Şi m-am trezit abordat de cea mai bună prietenă a mea. Cu aceeaşi problemă. A venit la noi acasă. Şi am aplicat iar reţeta. Apoi a mai venit cineva. Şi altcineva. Şi iar. Şi iar. Şi nu puteam zice nu.

Nu vă povestesc asta pentru a vă arăta ce rebel eram eu. Îmi amintesc, de atunci, mai ales spaima. Spaima acelor fete, de 19-20 de ani. Nemăritate. Adică acel gen, atât de vulnerabil în faţa societăţii. Cum era societatea atunci? Era o societate ipocrită, coruptă, laşă, gata să arate cu degetul către alţii, pentru ca nu cumva să fii tu cel arătat. Adică exact ca cea de azi, nu-i aşa? Iar acel gen de fete, lăsând la o parte faptul că nu erau gata să fie mame, se temeau de reacţia celorlalţi. A vecinilor şi, desigur, a vecinelor. A rudelor. A părinţilor, la fel de încuiaţi la creier ca tot restul. “Nu mai ai ce să cauţi în casa mea, curvă ce eşti”. Vă sună cunoscută replica? Şi apelativul “curvă”. Cum li se umplea gura celor care îl foloseau. Cu câtă satisfacţie şi ură îl pronunţau. Şi îl repetau: “curvo”. Îmi amintesc spaima lor. Şi, prin prisma spaimei, pot să înţeleg abandonul copiilor rezultaţi. Prin prisma spaimei pot să înţeleg încercările disperate de întrerupere a sarcinii, în locuri insalubre, cu persoane care habar n-aveau ce făceau, dar care luau bani grei pe asta. Infecţiile. Moartea.

Morala?  În faţa spaimei, morala nu face doi bani. Nu poţi cere unor copii, căci la 20 de ani eşti copil, să aibă coloana vertebrală sau morala unora maturi. Deseori, nici maturii nu au coloana aia. Nici morala. În plus, morala asta e atât de perversă, atât de ipocrită. Mai ales domnii indignaţi de nefireştile întreruperi de sarcină. Despre cum varsă ei lacrimi că se curmă o viaţă. Domnilor. Vă sugerez, în aceeaşi notă, să nu mai faceţi vreo labă vreodată. E păcat de potenţialii copii care, astfel, nu se vor naşte. Şi atenţie şi la sexul oral, că nici de acolo, în ciuda a ce credeţi, nu ies copii. Aaa, dar, cel mai probabil, nu mai sunteţi în ipostaza de a face sex. Nasol, ce să zic? O să vă zic doat atât: hai sictir. Fiecare om trebuie să fie liber să decidă pentru el.

Şi, vă rog, nu mă futeţi la creier cu interesul naţional. Cu creşterea demografică. Că vă zic iar “hai sictir”. Şi vă spun că interes naţional e şi să vă educaţi. Interes naţional e să şi gândiţi. Interes naţional e şi să munciţi, când sunteţi la serviciu. Interes naţional e şi să citiţi o carte, nu tabloide sau eticheta de la detergent, când staţi voi pe budă, căcându-vă, gânditori.

 

 

 

12 comentarii

Din categoria Uncategorized

Discuții pe teme inutile


Din discuțiile avute sau, poate, doar imaginate, în curva asta de viață.
– Totul, elev Stamate, în viață, cu extrem de puține excepții, se învață. Aproape nimic nu vine „la pachet”, doar pentru că te-ai născut. Totul se învață.
– Da, sensei, înțeleg, dar, oare, doar pentru că poate fi învățat, chiar totul trebuie învățat?
– Da, trebuie. Totul. To-tul. Nu vei putea învăța absolut tot, categoric. Dar, elev Stamate, nu trebuie să încetezi niciodată să încerci să înveți. To-tul. Nu lăsa să îți scape nimic din ce ajunge în raza minții tale.
Altfel, vei rata o sumedenie de experiențe. Dacă te oprești din învățat, e ca și cum, în muzică, te-ai opri la „În pădurea cu alune, aveau casă 3 pitici / Vine pupăza și spune bla-bla-bla și eu aici” și ai rata Ceaikovski. E ca și cum, în mâncare, ai rămâne la oroarea aia de legume pasate cu „brânzică” de vaci, de când erai borac, și ai rata foie gras-ul. E ca și cum, în sex, te-ai mulțumi cu „capra” și doar cu 4 centimetri băgați și ai rata… mă rog, am uitat că ești discipol, elev Stamate, și era să spun mai mult decât e cazul. E ca și cum ai folosi doar 300 de cuvinte și ai rata Ramayana. Ai avea orizontul atât de aproape, încât nu ai mai avea de ce și la ce să visezi.
– Bine, dom’ pedagog sau, mă rog, sensei, cum vreți dîvîsî să vi se zică, da’ mama a făcut vițel cu trufe. Nu veniți și dîvîsî la masă?
– Dă cureaua, că nu ai înțeles nimic. Deși… Cu trufe, zici?
– Da, dom peda… ăăă… sensei.
– Zi-i lu’ onor mă-ta să mai pună un tacâm. Cola aveț sau aduc io?

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Sâmbătă, în cimitir


Ieri am ajuns la un cimitir. Nu, nu, nu, relaxaţi-vă, nu în rolul principal. Eram doar figurant. Iar faptul că nu ascultam muzică de fanfară, în poziţia întins pe spate, în mijlocul rudelor înlăcrimate (sau nu), mi-a oferit posibilitatea să trag cu ochiul şi cu urechea la ce mai face lumea prin cimitire.

Pentru început, trebuie să fac o clasificare. În cimitire se găsesc următoarele categorii de oameni: preoţi, cerşetori, gropari, musafiri şi actorii principali, aceştia din urmă fiind, de cele mai multe ori, oarecum adânciţi. În gânduri, zic.

Preoţii. Să fie clar: în cimitire e o inflaţie de preoţi. Unde s-or fabrica atâţia? Ce am putut vedea ieri: un preot tinerel, cu moacă de cuţitar de Ferentari se urcă, pe locul mortului (mişto joc de cuvinte, nu?), într-un audi negru, sclipitor. La volan, un şofer cu camaşă şi cravată.

– Hai, dă-i bătaie, am mai auzit.

Unui alt preot, pe lângă care treceam, îi sună telefonul. Iar soneria acestuia?

“Dale a tu cuerpo alegria Macarena
Que tu cuerpo es pa’ darle alegria y cosa buenaaaaaaa”

Altul: aliluiaaaa, aliluiaaaaaaaaa. Cu sfinţii odihneşteeeee…acu’, acu’, madam Popescu, staţ să termen aicea.

După aceste momente artistice sfinte, să mergem mai departe. Cerşetorii:

– Bou’ ăla a zis că dă pomană dăcât la bărbaţi, că răposatu’ a fost bărbat. Da, că i-a zis răposatu’, din p**ă, să dea dăcât la bărbaţi. Noo nu ne-a dat.

– Parcă mare lucru are în pachete: o banană şi o prăjiturică, fă. Cine p**a mea are nevoie de ele?

Groparii? În general, veseli şi cam roşii la faţă. O fi de la soare.

Musafirii au, în general, trei preocupări: să bârfească răposatu’, să discute despre pomană sau să vâneze pochemoni. Şi, tot musafirii sunt, preponderent, constituiţi dintr-o maree de mustăcioase.

– Auzi, bre, madam Ionescu, asta a luat chiloţi de dooj’ dă lei perechea. Că d-ăia de 3 cinzeci nu era buni.

– Nu, madam Vasile, coliva nu era întocmită din grâu bun. Şi nici nu e fiartă destul. Şi nici nucă nu prea avea. Eheheee, la noi se face altfel, nu ca la ăştia. (De obicei, “ca la ăştia” e zis pe un ton ca şi cum tocmai se pregăteşte să vomite.)

– Madam Tugicide, cât e felinarul? Doişpe milioane, duamna Panait. Măcar ie dă marmură, soro? Ie, ie, că ăştia nu face d-alea nefăcute, să te fure.

Câţiva musafiri, pioşi până la comanda “Stai pe loc şi nu mânca”, se refugiază lângă un cavou.

– Aici e loc de pochemon bols, îi aud şoptind conspirativ.

O blondă într-un şort foarte scurt, de blugi, cu maieu negru, extrem de decoltat, şi o şapcă şmecheră pare căzută aici din alt film. Unul pentru adulţi.

Doar un bătrân, demn, deşi gârbovit, cu patru garoafe roşii într-o mână şi o sticlă de plastic în cealaltă, se opreşte la marginea unui mormânt. Se uită lung la poza de pe cruce, pune florile într-o glastră, toarnă apă în ea, apoi, oftând, se apleacă şi începe să smulgă buruieni. Îl urmăresc cu privirea, apoi, parcă ruşinat, mă îndrept către ieşire.

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Apariţia unei noi specii


Ooo, Darwin… Nu pot, decât o dată în plus, să constat cum evoluează speciile una din alta şi se transformă, ca urmare a adaptării la mediu.

Ultimul rezultat al minunatei lucrări a naturii este o nouă specie, apărută în  anii din urmă pe străzile minunatei noastre urbe. Idiotus Ciclistus Fudulus Bucureşteanus (cu accent pe -anus, desigur). Această specie a evoluat din verii mai amărâţi, Ciclistus Bucureşteanus Simplex. Spre deosebire de aceştia, Idiotus Ciclistus Fudulus Bucureşteanus (pe care îl vom denumi, de acum înainte, spre simplificare, doar Idiotus Ciclistus) poate fi deosebit prin nişte adaptări ale comportamentului, astfel încât să facă faţă cu succes principalului său duşman natural, Cocalarus Şoferus Bucureşteanus, deasemenea cu accent pe -anus. Astfel, Idiotus Ciclistus ignoră, suveran, regulile de circulaţie, pentru a îşi aduce duşmanii la stop cardiorespirator.

În general, în trafic, se strecoară printre maşini, iar dacă zgârie vreo aripă, vreo oglindă, asta e treaba ălora, că el n-are carnet, n-are număr de înmatriculare, biologii nu i-au pus niciun gipies, ceva, pentru a îi studia migraţiile. Am avut oportunitatea să văd un exemplar care, mergând pe o străduţă şi ţinând ghidonul cu coatele, a pierdut direcţia şi a intrat cu velocipedul peste o maşină parcată. Desigur, s-a uitat la zgârietură, a suit, repede, pe douăroţile lui şi s-a tirat. Trece prin staţiile de tramvai, obligându-i pe idioţii de Şoferus să pună frâne bruşte, pentru a-l evita, iar cei care vin din spatele lor să le desfunde popoul. Ştiu despre ce e vorba, căci sunt doar 2 zile de când am fost în situaţia dată. Constată cu satisfacţie că proştii ăia doi s-au ciocnit, îi vezi înflorind un zâmbet pe bot (na, că era să zic buze), după care o taie urgent pe prima străduţă, pedalând cu viteză. În general, îşi lasă mijlocul de locomoţie parcat de aşa natură încât să blocheze ceva: acces în magazine, parcare, loc de trecere. Deşi nu ocupă mult loc, trebuie făcut ceva astfel încât restul speciilor să îi simtă prezenţa. Face semne elegante, de genul “Muie, bă, îmi sugi plua”, arată degetul mijlociu, îi scuipă pe ceilalţi locuitori ai junglei bucureştene, totul, e drept, cu un aer cult, de hipster care vorbeşte corect, e green tot, are mereu o carte pe bicicletă, ale cărei prime 4 pagini le ştie pe de rost, căci mai departe nu a ajuns, şi are căştile vreunui aifon în urechi.

Deoarece mijlocul lor de deplasare nu poluează, fac şi ei ce pot: mai un muc de ţigară, mai o hârtie de la vreo ciungă (obligatoriu bio, deoarece Idiotus Ciclistus nu mănâncă decât sănătos), mai vreo flegmă discretă, de preferat pe vreun parbriz al duşmanilor naturali. Despre obiceiurile de reproducere ale acestuia nu se ştiu multe. Nu se cunoaşte arealul de reproducere, dacă rutul are loc din mers, pe două roţi, sau static. Tot ce se poate spune este că au o rată înaltă de reproducere, deoarece se constată înmulţirea alarmantă a numărului de exemplare. O modestă sugestie a Şoferus duce către ideea că, dacă lui Idiotus Ciclistus nu i se poate lua carnetul, acesta neavând aşa ceva, măcar pielea de pe cur să îi fie luată, mai întâi pentru a îl împiedica să îşi pună această nobilă parte de anatomie (cu care şi gândeşte) pe şaua bicicletei, iar, în al doilea rând, pentru a îl evidenţia în trafic. Ştiţi voi: cum sunt maimuţele cu curu’ roşu.

În rest, precum ştiţi, toate bune.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Analiza viitorului şi superstiţiile


Când o tipă se întâlneşte pentru prima dată cu un tip, îi analizează pantofii, mâinile, ochii, îi măsoară unghiul mandibulei sau dracu’ ştie ce calcule mai face, dar ştie tot: cât de lungă o are (la grosime e posibil să aibă surprize), dacă mănâncă sănătos sau nu, cât câştigă. Până şi culoarea în care vor zugrăvi camera copilului pe care îl vor avea, dacă i s-a pus pata pe el, ştie. Desigur, în timpul ăsta, prostul îşi face calcule de cum să o aducă la orizontală. Altfel spus, ambii îşi ating obiectivele, doar că gagicile au planuri pe termen lung, planuri de care tu, biet imbecil cu vederea doar până la marginea cearceafului, habar n-ai.

În toată organizarea asta de şantier, gagicilor le e teamă doar de cuvinte. Cum zici ceva care să aibă oleacă de tangenţă cu superstiţiile, ele încep: “Dă-ţi peste gură”, “nu mai pomeni de moarte, că o să se întâmple”, “încetează imediat, că altfel…”, “scuipă în sân”. Mă rog, la ultima, băieţeii n-au nimic contra, dacă li se spune între ai cui.

Aşadar, planificarea aceea instantanee şi pe termen lung are a se teme de momentul în care tu vorbeşti despre: moarte, pisică neagră (asta daca nu, cumva, e pisicofilă, caz în care ai 5 bile albe şi ţi se dă voie să alegi tu modelul patului juniorului viitor, desigur, sub îndrumarea duduii, că tu, biet mascul, ce ştii tu d-astea?), vărsat sarea pe masă, trecut pe sub scară şi alte friandize de genul a îţi fute planurile de prezent, viitor, mariaj şi plodire, plus făcutul de murături, vizitele la socri şi bătutul covoarelor din apartamentul ce va fi cumpărat cu credit la banca X.

Dar, desigur, fără legătură cu ce am scris mai sus, duduile  nu sunt superstiţioase, mai ales că asta aduce ghinion.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized