Sâmbătă, în cimitir


Ieri am ajuns la un cimitir. Nu, nu, nu, relaxaţi-vă, nu în rolul principal. Eram doar figurant. Iar faptul că nu ascultam muzică de fanfară, în poziţia întins pe spate, în mijlocul rudelor înlăcrimate (sau nu), mi-a oferit posibilitatea să trag cu ochiul şi cu urechea la ce mai face lumea prin cimitire.

Pentru început, trebuie să fac o clasificare. În cimitire se găsesc următoarele categorii de oameni: preoţi, cerşetori, gropari, musafiri şi actorii principali, aceştia din urmă fiind, de cele mai multe ori, oarecum adânciţi. În gânduri, zic.

Preoţii. Să fie clar: în cimitire e o inflaţie de preoţi. Unde s-or fabrica atâţia? Ce am putut vedea ieri: un preot tinerel, cu moacă de cuţitar de Ferentari se urcă, pe locul mortului (mişto joc de cuvinte, nu?), într-un audi negru, sclipitor. La volan, un şofer cu camaşă şi cravată.

– Hai, dă-i bătaie, am mai auzit.

Unui alt preot, pe lângă care treceam, îi sună telefonul. Iar soneria acestuia?

“Dale a tu cuerpo alegria Macarena
Que tu cuerpo es pa’ darle alegria y cosa buenaaaaaaa”

Altul: aliluiaaaa, aliluiaaaaaaaaa. Cu sfinţii odihneşteeeee…acu’, acu’, madam Popescu, staţ să termen aicea.

După aceste momente artistice sfinte, să mergem mai departe. Cerşetorii:

– Bou’ ăla a zis că dă pomană dăcât la bărbaţi, că răposatu’ a fost bărbat. Da, că i-a zis răposatu’, din p**ă, să dea dăcât la bărbaţi. Noo nu ne-a dat.

– Parcă mare lucru are în pachete: o banană şi o prăjiturică, fă. Cine p**a mea are nevoie de ele?

Groparii? În general, veseli şi cam roşii la faţă. O fi de la soare.

Musafirii au, în general, trei preocupări: să bârfească răposatu’, să discute despre pomană sau să vâneze pochemoni. Şi, tot musafirii sunt, preponderent, constituiţi dintr-o maree de mustăcioase.

– Auzi, bre, madam Ionescu, asta a luat chiloţi de dooj’ dă lei perechea. Că d-ăia de 3 cinzeci nu era buni.

– Nu, madam Vasile, coliva nu era întocmită din grâu bun. Şi nici nu e fiartă destul. Şi nici nucă nu prea avea. Eheheee, la noi se face altfel, nu ca la ăştia. (De obicei, “ca la ăştia” e zis pe un ton ca şi cum tocmai se pregăteşte să vomite.)

– Madam Tugicide, cât e felinarul? Doişpe milioane, duamna Panait. Măcar ie dă marmură, soro? Ie, ie, că ăştia nu face d-alea nefăcute, să te fure.

Câţiva musafiri, pioşi până la comanda “Stai pe loc şi nu mânca”, se refugiază lângă un cavou.

– Aici e loc de pochemon bols, îi aud şoptind conspirativ.

O blondă într-un şort foarte scurt, de blugi, cu maieu negru, extrem de decoltat, şi o şapcă şmecheră pare căzută aici din alt film. Unul pentru adulţi.

Doar un bătrân, demn, deşi gârbovit, cu patru garoafe roşii într-o mână şi o sticlă de plastic în cealaltă, se opreşte la marginea unui mormânt. Se uită lung la poza de pe cruce, pune florile într-o glastră, toarnă apă în ea, apoi, oftând, se apleacă şi începe să smulgă buruieni. Îl urmăresc cu privirea, apoi, parcă ruşinat, mă îndrept către ieşire.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Apariţia unei noi specii


Ooo, Darwin… Nu pot, decât o dată în plus, să constat cum evoluează speciile una din alta şi se transformă, ca urmare a adaptării la mediu.

Ultimul rezultat al minunatei lucrări a naturii este o nouă specie, apărută în  anii din urmă pe străzile minunatei noastre urbe. Idiotus Ciclistus Fudulus Bucureşteanus (cu accent pe -anus, desigur). Această specie a evoluat din verii mai amărâţi, Ciclistus Bucureşteanus Simplex. Spre deosebire de aceştia, Idiotus Ciclistus Fudulus Bucureşteanus (pe care îl vom denumi, de acum înainte, spre simplificare, doar Idiotus Ciclistus) poate fi deosebit prin nişte adaptări ale comportamentului, astfel încât să facă faţă cu succes principalului său duşman natural, Cocalarus Şoferus Bucureşteanus, deasemenea cu accent pe -anus. Astfel, Idiotus Ciclistus ignoră, suveran, regulile de circulaţie, pentru a îşi aduce duşmanii la stop cardiorespirator.

În general, în trafic, se strecoară printre maşini, iar dacă zgârie vreo aripă, vreo oglindă, asta e treaba ălora, că el n-are carnet, n-are număr de înmatriculare, biologii nu i-au pus niciun gipies, ceva, pentru a îi studia migraţiile. Am avut oportunitatea să văd un exemplar care, mergând pe o străduţă şi ţinând ghidonul cu coatele, a pierdut direcţia şi a intrat cu velocipedul peste o maşină parcată. Desigur, s-a uitat la zgârietură, a suit, repede, pe douăroţile lui şi s-a tirat. Trece prin staţiile de tramvai, obligându-i pe idioţii de Şoferus să pună frâne bruşte, pentru a-l evita, iar cei care vin din spatele lor să le desfunde popoul. Ştiu despre ce e vorba, căci sunt doar 2 zile de când am fost în situaţia dată. Constată cu satisfacţie că proştii ăia doi s-au ciocnit, îi vezi înflorind un zâmbet pe bot (na, că era să zic buze), după care o taie urgent pe prima străduţă, pedalând cu viteză. În general, îşi lasă mijlocul de locomoţie parcat de aşa natură încât să blocheze ceva: acces în magazine, parcare, loc de trecere. Deşi nu ocupă mult loc, trebuie făcut ceva astfel încât restul speciilor să îi simtă prezenţa. Face semne elegante, de genul “Muie, bă, îmi sugi plua”, arată degetul mijlociu, îi scuipă pe ceilalţi locuitori ai junglei bucureştene, totul, e drept, cu un aer cult, de hipster care vorbeşte corect, e green tot, are mereu o carte pe bicicletă, ale cărei prime 4 pagini le ştie pe de rost, căci mai departe nu a ajuns, şi are căştile vreunui aifon în urechi.

Deoarece mijlocul lor de deplasare nu poluează, fac şi ei ce pot: mai un muc de ţigară, mai o hârtie de la vreo ciungă (obligatoriu bio, deoarece Idiotus Ciclistus nu mănâncă decât sănătos), mai vreo flegmă discretă, de preferat pe vreun parbriz al duşmanilor naturali. Despre obiceiurile de reproducere ale acestuia nu se ştiu multe. Nu se cunoaşte arealul de reproducere, dacă rutul are loc din mers, pe două roţi, sau static. Tot ce se poate spune este că au o rată înaltă de reproducere, deoarece se constată înmulţirea alarmantă a numărului de exemplare. O modestă sugestie a Şoferus duce către ideea că, dacă lui Idiotus Ciclistus nu i se poate lua carnetul, acesta neavând aşa ceva, măcar pielea de pe cur să îi fie luată, mai întâi pentru a îl împiedica să îşi pună această nobilă parte de anatomie (cu care şi gândeşte) pe şaua bicicletei, iar, în al doilea rând, pentru a îl evidenţia în trafic. Ştiţi voi: cum sunt maimuţele cu curu’ roşu.

În rest, precum ştiţi, toate bune.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Analiza viitorului şi superstiţiile


Când o tipă se întâlneşte pentru prima dată cu un tip, îi analizează pantofii, mâinile, ochii, îi măsoară unghiul mandibulei sau dracu’ ştie ce calcule mai face, dar ştie tot: cât de lungă o are (la grosime e posibil să aibă surprize), dacă mănâncă sănătos sau nu, cât câştigă. Până şi culoarea în care vor zugrăvi camera copilului pe care îl vor avea, dacă i s-a pus pata pe el, ştie. Desigur, în timpul ăsta, prostul îşi face calcule de cum să o aducă la orizontală. Altfel spus, ambii îşi ating obiectivele, doar că gagicile au planuri pe termen lung, planuri de care tu, biet imbecil cu vederea doar până la marginea cearceafului, habar n-ai.

În toată organizarea asta de şantier, gagicilor le e teamă doar de cuvinte. Cum zici ceva care să aibă oleacă de tangenţă cu superstiţiile, ele încep: “Dă-ţi peste gură”, “nu mai pomeni de moarte, că o să se întâmple”, “încetează imediat, că altfel…”, “scuipă în sân”. Mă rog, la ultima, băieţeii n-au nimic contra, dacă li se spune între ai cui.

Aşadar, planificarea aceea instantanee şi pe termen lung are a se teme de momentul în care tu vorbeşti despre: moarte, pisică neagră (asta daca nu, cumva, e pisicofilă, caz în care ai 5 bile albe şi ţi se dă voie să alegi tu modelul patului juniorului viitor, desigur, sub îndrumarea duduii, că tu, biet mascul, ce ştii tu d-astea?), vărsat sarea pe masă, trecut pe sub scară şi alte friandize de genul a îţi fute planurile de prezent, viitor, mariaj şi plodire, plus făcutul de murături, vizitele la socri şi bătutul covoarelor din apartamentul ce va fi cumpărat cu credit la banca X.

Dar, desigur, fără legătură cu ce am scris mai sus, duduile  nu sunt superstiţioase, mai ales că asta aduce ghinion.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un căţel. La un geam. Pe o stradă.


Se întâmpla fix acum doi ani.

De ani de zile, şi eu, şi nevastu’, şi amândoi, trecem pe o străduţă, prin zona Armenească. Aşa ne duc valurile astea de zi cu zi. La un geam de la un hoch-parter, de peste 7 ani, vedem un câine. Ridicat pe labele din spate, presupun, stă cu capul scos pe geam, vara, cu el lipit de geam, iarna. Şi se uită. Nu l-am mai vazut de o bucată de timp şi chiar ne întrebam, nevastu’ şi cu mine, dacă mai trăieşte. Azi dimineaţă, singur fiind, în drum spre birou, l-am văzut iar.
Mai aveam peste juma’ de oră până la ora la care trebuia să fiu la birou. Aşa că … am tras maşina pe trotuar, m-am uitat eu bine cum e amplasat apartamentul ăla, mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în bloc. Nu interfon, nu nimic. Şi sun la uşă.
îmi deschide o băbuţă, însoţită de nişte lătrături lenevoase.
– Bună ziua.
– Bună ziua. Pe cine căutaţi?
– Doamnă, mă numesc Mircea Nicolescu. Nu vreau nimic de la dumneavoastră. Vreau doar să vă spun că trecem de ani de zile pe strada asta, soţia mea şi cu mine, în drum spre birou. Şi că vă vedem căţelul de tot atâţia ani, la geam. Şi, într-un fel ciudat, a ajuns să ne lipsească atunci când nu-l vedem. De o bucată de vreme, nu l-am mai văzut şi ne întrebam dacă mai traieşte.
– A fost cam bolnav o vreme.
– Aşa că am decis azi, când l-am văzut la geam, să vă spun că există cel puţin doi oameni care îl vad, care zâmbesc când îl văd şi cărora le pasă. Cam asta e tot. Iertaţi-mă dacă v-am deranjat.

Zâmbea? Avea lacrimi în ochi? Nu sunt prea sigur. Căci eu, măgădăul ăsta mare şi dur, trecut prin ciur şi dârmon, pişam ochii (în gând) ca o codanâ prinsâ de directoarea şcolii cu mâna în zone nepermise. De ce o făceam? Să mor dacă ştiu. Câteodată, doar câteodată, se stabilesc nişte conexiuni atât de ciudate.

În rest, toate bune.

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Despre gentălmeni


Se aude prin târg că, dacă fumezi trabuc, te îmbraci de firmă şi bei uischi de 18, 21 sau 140 de ani, crac peste crac, stând într-un fotel cestărfild, eşti gentălmen. Aaa, şi dacă ai maşină bengoasă.

Nu, pisi, asta nu e a fi gentălmen. Asta e despre tine, pisi. A fi gentălmen nu e despre tine. E despre ceilalţi. E despre cum faci să nu îi deranjezi, cum faci să îi ajuţi, d-astea. Să nu îi deranjezi, începând cu modul în care te îmbraci, cât să nu le violezi retina fără lubrifiant şi fără preludiu. Despre cum haleşti, ca să nu îşi pună ăia de lângă tine antifoane, când savurezi tu supa, cum o savura lumea bună, la tine în cătun, lângă calea ferată, că trecea mărfarul doar marţea şi vinerea. Că, la ora prânzului, pe ogor, când haleaţi voi toţi, ziceai că decolează escadrila de mig-uri, de-alea noi-nouţe, cu dăcât 40.000 de ore de zbor, folosind petroxin amestecat cu alifie chinezească camforată, pe post de combustibil.

Despre a nu îi scârbi pe cei din jur, care te văd cum te scarpini tu, graţios, la bijuteriile de familie, ca să arăţi că ai. Cum te scobeşti în nas, fie şi la semafor, după care analizezi rezultatul şi îl ştergi pe tapiţeria scaunului. Ceilalţi, care te văd, tot atât de graţios, cum mânuieşti scobitoarea. Extirpând, fără pic de milă, bucăţelele de carne rumegată din carii şi sugând niţel dinţii, să iasă tot. Că onor mă-ta nu te-a învăţat, gentălmen ce eşti, că aia se foloseşte la baie, ca periuţa de dinţi. Crezi tu că e culmea fiţei să pui mâna la gură, peste scobitoare, să o palmezi, vezi-doamne. Nu e.

Despre a-i deschide uşa unei dudui. Despre a-i ţine scaunul când se aşează la masă. Despre a te ridica pe labele din spate, când duduia se ridică. Despre a fi un conviv plăcut pentru ceilalţi, de a nu încerca să îi eclipsezi, doar pentru ca ego-ul tău să iasă deasupra. Cum eviţi să te pui, şi pe tine, şi pe ceilalţi, în situaţii ridicole sau neplăcute. Aaa, să nu uit: uită tu expresia “Îmi permit asta şi ailaltă”. E de căcat să te dai talente, jur pe cravata mea roşie, de pionier, cu bentiţă tricoloră şi inel de plastic, de pe când eram io borac. Biliv mi.

Şi încă ceva. Tot ceea ce afişezi în public, să pui în practică şi atunci când eşti singur, în intimitatea locuinţei tale. Nu în public să te dai fante cu furculiţa şi cuţitul, iar când eşti singur, îţi curge, pe gât şi pe coate, zeama de la ciozvârta din care muşti. Sau cum râgâi tu, ca să simţi forţa care, desigur, e cu tine.

Mi s-a explicat, la un moment dat, de către un distins domn, cu unghia degetului mic lăsată să prolifereze necontrolat, că eşti pămpălău dacă te comporţi aşa, că ţi se etîcî toţi în cap. Sigur. Gentălmenismul ăsta l-au lansat englezii, pupe tata pe ei. Şi lor li s-au răhăţit toţi în cap, se ştie. Martori stau: India, continentul nord-american, Australia, o bună parte din Africa, din ipostaza de colonii, precum şi argentinienii, când le-a luat curu’ foc din cauza insulelor Falkland. Şi mai sunt şi alţii, pe care nu mi-i amintesc io fără gugăl, că v-am zis că nu am fost premiant în şcoală.

Dragul meu fumător de trabuc, băutor de uischi vechi şi pasionat de ceasuri. Fă toate astea, dacă îţi plac. Dar nu te amăgi că asta te va transforma într-un gentălmen. Nu te lăsa păcălit de lumea din Geims Bond, cu papion la gât, cămaşă impec, care bea ei, la ei acolo, vodka-martini, shaken, not stirred, înconjurat de o serie de pipiţe, care de care mai miştoace şi mai deştepte la ele pe parcelă. E haliud, băi, e haliud. Adică la americheni, ăia care halesc hemburgăru’ şi p-ormă se ling pe degete, băgându-le atât de adânc în gură de nu mai ştii dacă te uiţi la reclamă la mec sau eşti pe hastlăr teve. Când vei îndeplini cele de mai sus, fie şi îmbrăcat într-un sac cu glugă, atunci vei fi un gentălmen. Şi nu. Înainte de a o face, oricât de trabuc, uischi vechi, brăţară de firmă, maşină bengoasă, cămaşă nu’ş-de-care ai avea, tot o să fii doar o coajă, cu nimic în interior.

Despre echivalentul feminin al gentălmenului, poate, altădată.

La final, io aş zice aşa: e gentălmen ăla care, sub propriul duş fiind, iese de acolo şi se duce la budă, dacă are chef să se pişe, nu îi dă drumul în cadă.

 

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Goofy a înviat!


Din ciclul “Cum mi-am petrecut vacanţa de vară la bunici”, azi, cum şi-a petrecut nicolexu noaptea de Înviere. Paştele ortodox, subliniez. Asta, deşi sucsemnatu’ crede juma’ în Papa de la Roma (ăla de-l căsăpiră, aseară, răii în “Îngeri şi demoni”, pe axn) şi juma’ în reverendu’ Darwin, ăla de zise că te tragi din maimuţă. Şi, dacă mă uit mai atent, zău că aş înclina să îi dau dreptate lu’ Darwin.

Precum, poate, ştiţi, sunt exilat, de o bucată de vreme, la ţară. Da, foarte mişto, ştiu. Aer curat, te trezeşti în ciripit de păsărele, nu când trece 23-u’ pe Mihai Bravu, mănânci ouă de la galinaceele din curte etîcî. Bine. De noroiul în care te bălăceşti când plouă nu vorbim aici. De cele o oră sau două pe care le petreci, făcând naveta spre bero (numai dus, că la întoarcere se adaugă la fel), nu mai pomenim. Fiecare plăcere cu scârba ei, cum zicea ăla care s-a însurat cu miss univers şi a aflat, post-primărie, că, de fapt, la început fusese mister univers, nu miss.

Dar să lăsăm preludiul, deşi am auzit că duduilor le place şi să intrăm direct în … ăăă … în firul poveştii.

Azi noapte mă pregăteam şi io, ca tot cre(ş)tinu’, să adorm. Şirul babelor care veneau prin sat cu lumânări, bârfind alene, se subţiase. Vecinul trăsese toate artificiile (aşa se făcea, probabil, în sătucul unde a copilărit el, bănuiesc, de Paşte şi de alte sărbători trecute cu roşu în calendarul ăla pe care îl are orice …să lăsăm atât). Noaptea, înstelată şi caldă, mă cuprindea în braţele ei, liniştindu-mă, ca o nevastă iubitoare. Oups! Vă rog să mă iertaţi. Pentru un moment, am alunecat pe panta science-fiction-ului. Am uitat că asta se întâmplă doar în filme.

Şi, cum mă stingeam io, uşor-uşor, trosc, hodoronc, boc, bum, bang, prin geamul deschis. Nicolexu sare fix ca în vremurile bune, pe când îl gonea boul ăla de locotenent major cu fluierul, gen “Atac aerian la joasă înălţime”. Suna ca şi cum un animal trage de o plasă, ceva, de vreun oblon. Aici, marele avantaj că eşti la ţară e că, dacă ieşi noaptea, romantic şi tu, la vreo plimbare, nu e exclus să îţi dai bună seara cu iepurele, cu fazanu’, cu căpreoara, cu vulpea, cu mixtreţu’, cu vecini d-ăştia. Aşa că mintea mea sprinţară a şi zis că a intrat vulpea la fabricile de ouă menţionate mai sus. Trag nişte blugi pe mine, scot piciorul prin găurile artistice pe care le aveau pe craci, cad, înjur, repoziţionez piciorul, intru în ei. Uffff! Smulg lanterna, bag un cuţitaş (de vreo 40 de cm) în curea, la spate, cobor scările în fugă, mă împiedic de Svejk, care nu putea dormi decât pe scară, ajung la intrare. Şi dacă e vreun mistreţ? Iau din dulap şi o macetă, de zici că eram Rambo, când se bătea cu răii ăia, pe care îi caftea cu o mână la spate, în vreme ce cu cealaltă se scărpina în ciuf. Pe aia cu ciuful am rezolvat-o uşor, pe considerente de lipsă.

Ies în curte. Bine-bine, vulpe, lup, mistreţ, elefant, hipopotam sau ce-o fi, dar de ce nu latră câinii? Manivelă doarme? Goofy (maidanezul pripăşit pe la poartă) e în grevă? Că în alte ocazii nu poţi dormi de conversaţiile lor nocturne. (Asta a propos de tramvaiul 23 de pe Mihai Bravu, da?) Acum nimic. Mă apropii, uşor-uşor, de padocul lui Manivelă. Ăsta, cu ochii holbaţi în bătaia lanternei.

– Ce rahat de paznic eşti tu, bă? Că te trec imediat la şomaj, lăţosule.

În momentul ăla, îl văd că rânjeşte colţii şi, undeva, în lateral, în spatele unei magazii, aud iar zgomotele cu pricina. Nicolexu, curajos ca orice iepure de câmp, trage şi cuţitu’, cum a văzut el în filmele de la haliud, de se auzea muzică d-aia de suspans. Mă dau mai pe lângă magazie, mă împiedic de nişte lemne rămase de pe când făceam padocul şi pe care zisesem că le iau şi le pun bine. Dar ce naiba? N-au trecut decât 4-5 luni, ce draci e graba asta?

În spatele magaziei, văd o ladă de carton, pusă bine de soacră-mea. Ştim cu toţii cum pun bine cucoanele câte ceva, nu-i aşa? Cât să nu cauţi prea mult după ele. Când faci renovare generală, să găseşti. În mizeria aia de ladă, numitul Goofy, maidanez de rasă necunoscută, intrat prin efracţie şi, cred, peste gard, se instalase. Numai că dracu’ ştie cum, se blocase acolo şi încerca să rupă cutia, să iasă.

– ‘tu-ţi rasa ta de maidanez, uite de ce nu dorm io la 3 noaptea.

Ne-am mişcat repede, Goofy şi cu mine. În 10 minute am dărâmat o groază de bidoane (la ce naiba om păstra aşa ceva?), am rupt o bucată de cutie, mi-am agăţat jacheta numai într-un cui şi am recuperat una bucată javră maidaneză, urâtă, din cutie. Bine, mă puteam lipsi de manifestările de recunoştinţă, gen limbi pe moacă, cu care mi-a mulţumit, că duhnea a peşte împuţit. Că nu putea să rămână blocată în lada aia vreo naiadă de 20+ de primăveri. Hai, 25+, să nu ziceţi că-s mofturos.

Hai noroc. Goofy a înviat!

În rest, precum ştiţi, toate bune. Mă rog, minus cearcănele.

goofy

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Tu ce ţi-ai spălat azi?


Azi cică-s floriile, ce-or mai fi şi alea. Pe febeu, prea multe “La mulţi ani sărbătoriţilor zilei”, plicticoşilor. Ia mai haliţi şi altele. De exemplu, ce face nicolexu. Nicolexu, ca de fiecare dată când e acasă, se plictiseşte. Bine, bine, dar ce face nicolexu când se plictiseşte? Păi găteşte. Aşa că m-am apucat să fac o prăjitură cu fructe, pe baza reţetei oferită cu atâta graţie de Ciocolata cu Lapte….ăăăă…amăruie…la dracu, nu…era altfel….ăăă…ciocolata cu mentă. (Fată, am dat destul cu periuţa sau să mai bag?)

Unii dintre voi poate ştiţi. Încerci o prăjitură dacă e făcută înfigând (cine zice înfiNgând să îşi dea singur/ă un şut în cur din lista mea, că nu servesc) o scobitoare în ea, apoi scoţând-o, să vezi dacă iese cu compoziţie sau nu. Desigur, când am zis că unii dintre voi ştiţi, mă refeream la domni. Doamnele nu au de unde să ştie, ele gătind maximum cafea. Când eram io tânăr, gagicile găteau ca mamele lor. Acum beau ca taţii. (Gluma asta nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veac).

Aşa că sap după cutia cu scobitori. Nu e. Mai sap. Tot nu e. Pun şi io o întrebare colegei de apartament. Aflu, cu încântare, că a avut nevoie la minunăţia ei de serviciu de scobitorile mele.

Mă reîntorc la săpat, printre suduieli elaborate, pe care le mestec cu satisfacţie. Şi găsesc 3. Trei. Trei scobitori drăgălaşe. Micuţe. Miculuţe. Fix ce am nevoie. Şi încep să înţep. O dată, de două, de trei. Le scot murdare de compoziţie. Nu s-a făcut. Tava reintră la cuptor, iar nicolexu se scarpină, graţios, în cel mai inteligent loc al lui (aveţi imaginaţie, aşa că găsiţi voi un loc, mai la sud, mai la nord, după cum vă lasă inima), întrebându-se cu ce mai încearcă el prăjitura, că s-au murdărit cele 3, unice, drăguţe, drăgălaşe scobitori.

Şi iată, dragi copii, că am ajuns la miezul intrigii, în care eroul nostru, nume de cod nicolexu, ia cele 3 (trei) scobitori la o plimbare până la chiuvetă. Unde, cu drag şi cu buretele de vase, le spală. Da, bre. Spală scobitorile. Vă rog io frumos. Cum ştiu io mai bine şi mai frumos. Când se deschide Muzeul Prostiei, vă rog să pomeniţi şi candidatura mea. Da? Mulţumex din inimioara mea, normală, cu două atrii şi două ventricule, plus aorta, cavele şi pulmonarele, ca echipament periferic. Să nu uităm de valvula tricuspidă (nu, bă, nu e pornoşag, nu mai băliţi).

 

2 comentarii

Din categoria Uncategorized