Despre eroism


Încerc, demult, să scriu câteva rânduri despre ceva ce nu îmi dă pace. Despre eroism. Nu despre eroismul ăla în care te repezi, cu baioneta la armă, înainte. Nu ăla în care te repezi în foc, sau într-o clădire care se prăbuşeşte, sau în apă, să salvezi pe cineva. Ăla nu e eroism. E doar un impuls. Şi ştiu despre ce vorbesc, credeţi-mă.

Mă gândeam la eroismul ăla de zi cu zi. Al mamei singure care se trezeşte cu noaptea în cap. Ca să facă mâncare. Să hrănească plozii care depind de ea. Apoi să plece la muncă. Să facă şi cumpărăturile, în drumul spre casă. Să facă lecţii cu copiii. Curăţenie. Spălat. Călcat. Şi, când îşi aşterne corpul istovit în pat, ştie că mâine va fi la fel. Hopeless.

Al tatălui singur, care se chinuie, cu nepricepere şi disperare, să îşi pieptene fata, ca să o ducă la grădiniţă. Al copilului care pleacă, drum lung, spre şcoală. Mulţi kilometri, pe jos. Deseori prin întuneric. Al familiei care se chinuie să pună pâine pe masă. Şi care repetă genul ăsta de eroism, eroism mic şi ascuns de ochii mulţimii, zilnic. Ca un bolovan ridicat spre vârful dealului şi care, odată ajuns acolo, este azvârlit înapoi, pentru ca a doua zi, jalnic şi mizer Sisif, să o ia de la capăt. Hopeless.

Nu. După mine, eroismul nu este unul spectaculos, falnic, al unui om care sfidează moartea. Eroismul, în accepţiunea mea, este acel comportament, repetat, iar, şi iar, şi iar, asumat şi conştient, în care, omul, învingându-şi oboseala şi disperarea, din ce în ce mai mari, strângând din dinţi, merge înainte, în ciuda a orice. Chiar şi în ciuda lipsei de speranţă că totul va trece. Şi că va fi mai bine. Hopeless.

Şi care, în mersul lor înainte, deşi greu şi chinuitor, îşi găsesc timp să îţi spună o vorbă bună, să îţi zâmbească, să te întrebe cum eşti, gândindu-se că, poate, şi ţie îţi e greu. Căci oamenii care o duc greu, deseori, au conştienţa că nu sunt singurii care o duc aşa. M-am întrebat, şi nu o singură dată, cât de greu îi e unui om de genul ăsta să îmi zâmbească. Dar, greu sau nu, mi-a zâmbit, căci ştia că nu e singurul care duce o luptă.

Oamenii, aflaţi, deja, pe anumite trepte sociale şi financiare, uită că mai sunt şi alţii, pentru care problemele nu sunt de a nu funcţiona wireless-ul sau că nu au avut destui bani să îşi cumpere ultimul sughiţ de aifon. Şi nu. Nu toţi ceilalţi sunt putori, sau sălbatici, sau needucaţi. Câteodată, valul seismic al vieţii dă cu tine de-a rostogolul, de nu mai ştii de tine. Iar drumul în sus, către suprafaţă, e greu. Al naibii de greu. Unii nu reuşesc să îi facă faţă. Dar oamenii nu vorbesc despre asta, nu-i aşa? Nu e un subiect comod. Nu e un subiect plăcut. Nu e un subiect dulce. Iar oamenii, despre genul ăsta de subiecte, nu vorbesc.

În faţa voastră, eroi locali, minusculi şi, categoric, nebăgaţi în seamă de nimeni, mă înclin. Fără voi, probabil că mi-ar fi mult mai greu să îmi târăsc hoitul către mâine. Dar, dacă voi puteţi, în condiţiile alea grele, pot şi eu, în altele, mult mai favorabile.

Şi da. Exemplele nu cred că ni le alegem bine. Ne luăm după cei care reuşesc să strângă bani. Sau faimă. Sau putere. Poate că ar trebui să ne luăm după cei care, pas cu pas, încet, anevoios, dureros, urcă. În ciuda lipsei de speranţă. Pentru că a renunţa nici măcar nu le dă prin cap.

În accepţiunea mea, ei sunt eroii. Eroi locali, minusculi şi, categoric, nebăgaţi în seamă de nimeni.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

4 răspunsuri la „Despre eroism

  1. „Hopelessly devoted to you”. RESPECT!

  2. Carmen

    Hopeless.
    Habar nu ai cat adevar exista in cuvantul asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s