Fii flacără, Ana


Poate unii dintre voi ştiţi: am o fată. Ana. Hoaşcă bătrână, deja, căci are 17 ani. N-am fost mereu cel mai bun tată din lume, dar ştiu că m-a iertat demult. Am încercat, în măsura puterilor mele, să îi fiu, în schimb, prieten. Ştiu ce zic cei care îmbrăţişează teoria modernă care susţine că trebuie să îi fii plodului părinte, nu prieten, dar răspunsul meu este “Sictir, bă, mergeţi la voi la scară să vă jucaţi. Hai, roiu’, că dezleg câinele. Şi nu a prea mâncat, zilele astea”

Prin clasa a treia, i-am caftit un coleg de clasă care i-a dat o palmă. Cred că psihologul plodului în cauză ar putea da detalii despre visele deloc umede ce le-a avut puradelul după întâlnirea cu mine, din curtea şcolii. O săptămână mai târziu, Ana s-a împiedicat de alt coleg, în timp ce se jucau, şi a căzut. La ieşire, mi-a povestit. Am întrebat-o unde e colegul respectiv, că nu îl vedeam. “A aflat că vii tu şi a fugit prin spatele şcolii”.

Printr-a patra, o duceam cu un băiat de care era amorezată (şi viceversa) în mall, le luam câte o prăjitură şi un suc şi îi lăsam la o masă, să stea ochi în ochi şi să îşi spună parascovenii. Iar eu mă plimbam (marea mea pasiune) câte două-trei ore prin mall. Bunică-sa zice:

– Eu nu sunt de acord să se pupe cu X pe stradă.

– Păi să le luăm o cameră la un hotel, dacă nu îţi place pe stradă, i-am zis eu. Şi m-am ferit repede, că zburase un obiect greu către mine.

Mai târziu, am încercat să nu intervin în ce făcea decât când era ceva important, spre disperarea bunicilor, pentru care faptul că nu a mâncat supă azi, ci pizza, era un Recviem al unui Mozart modern şi foarte supărat.

Azi îmi scrie Ana:

– Tati, ne-am gândit la ceva, Iris (o prietenă) şi cu mine.

– E? îi răspund eu.

– A zis Iris că, dacă se întâmplă ceva, îţi trimit ţie, tu scrii pe blog şi devii şi tu un fel de gossip girl. Pentru că, citez: “Oricum tot liceul citeşte blogul lui taică-tu şi aşa află toată lumea ce vrem noi să afle. Xoxo, gossip girl”

– Băi, te-ai tâmpit. De ce nu-mi zici? Că ştii că am gura spurcată. Să zică babacii copiilor ăia că de la mine învaţă dracii ăştia mici tâmpenii? Vă torn pe feisbuc.

– O s-o faci cea mai fericită pe Iris. Nu ai idee cât de vedetă eşti în liceu. Vin oameni pe care eu nu îi ştiu să îmi zică ce tare e ultima postare de pe blog.

(Bine, că ea nu citeşte ce scriu eu, asta e altă chestie. Ea crede că nu ştiu, dar …)

– Să vezi moment de faimă dacă vii în pauză, când e toată lumea afară.

– Bine, băi, vin, să te scot din anonimat.

– Aaaa, şi eu sunt faimoasă. Sunt fata aia despre care scrie Mircea pe blog.

De fapt, glumea. De exemplu, ieri a ajutat supravieţuitorii a 3 clase, care veniseră cam degeaba la liceu (erau simulările alea, aşa că plozii o ardeau, orgasmic, d-a’mpulea) să o tulească din şcoală. Cu complicitatea unor profesori “buni”, pe poarta din spate, uitată deschisă din întâmplare, ghidându-i astfel încât să nu fie observaţi de profesorii “naşpa” şi de badigarzi, prin definiţie “naşpa”.

– Aşadar, la ora 9 fără ceva, un grup mare de copii ieşise victorios din liceu, pe poarta din spate. Cu mine în frunte, zice fiara.

– Bă, eu, dacă până acum nu aş fi fost sigur că eşti fiică-mea, acum sunt sigur, Robin Hooda lu’ tata.

– Da. Dar acum mă culc, că cine ştie ce peripeţii mă aşteaptă mâine la şcoală şi să fiu odihnită.

Da. Ştiu. Unde e responsabilitatea adultului? Sunt conştient ce s-ar fi putut întâmpla? Dacă dădea o maşină peste ei? Dacă veneau marţienii? Cum să încurajez io, tocmai io, un adult uşor supraponderal, responsabil, asemenea drăcărie? Asta urma să mă întrebaţi, nu?

Păi hai să vă răspund: hai sictir şi vouă, constipaţilor. Dacă nu acum, la vârsta asta, ai spiritul axat pe şotii, dacă nu acum te bagi la somn, ca să fii odihnită pentru peripeţiile posibile a doua azi, atunci când? Când o să fie îngreunată ca voi? Când o şotie nu vă mai face să zâmbiţi, măcar, dacă nu să râdeţi în hohote.

Da. Şcoala e utilă. Pe de altă parte, însă, şcoala uniformizează gândirea. Şcoala omoară creativitatea. Şcoala înăbuşă originalitatea. Şcoala te pregăteşte, intens, pentru maturitate, unde trebuie să fii aidoma celorlalţi. Unde trebuie să fii un consumator de nădejde, un contribuabil obedient, un votant imbecil. Unde aştepţi să treacă ziua de azi şi să vină ziua de mâine. Şi nu pentru că te aşteaptă “peripeţii”, ci pentru că ziua de azi îţi e atât de nesuferită, încât, în ciuda oricăror evidenţe, speri că cea de mâine va fi altfel. Dar ştii bine: va fi la fel.

Draga mea Ana. Nu ne lăsa pe noi, adulţii responsabili (adică sinonimul lui “plicticoşi”) să îţi frângem entuziasmul. Să îţi tocim originalitatea. Să te îmbrăcăm, cu forţa, într-o uniformă. Şi nu mă refer aici la haine. Nu ne lăsa ca, din lipsa noastră de poftă de viaţă, să îţi donăm şi ţie. O să îţi fac o confesiune: cel mai mare compliment pe care l-am primit eu, vreodată, în viaţa asta, a fost când mi s-a zis că sunt un individ atipic. Fii atipică, Ana. Foloseşte limbajul ăsta ciudat, la care eu şi ceilalţi adulţi responsabili (nu ţi se pare că acest cuvânt, “responsabili” sună ca un pârţ într-o sală de cinematograf, când eroina se pupă cu făt frumos?) ne uităm cu o sprânceană ridicată. Sunt ferm convins că ştii ce ai de făcut. Poate la suprafaţă, poate, undeva, încă în adâncuri. Da. Am încredere în tine. Cu toate chestiile pe care nu le înţeleg. Sunt mândru de tine, în ciuda notei ăleia…ăăăă….dar să nu mai discutăm despre asta, acum.

Şi voi, puştii care, poate, mă citiţi. (Sau, poate, m-a “periat” Ana). Nu vă mai ascundeţi, naibii, cu ţigările alea, că ştiu că fumaţi ca şerpii. Ce voiam să vă zic? Fiţi voi înşivă. Picasso a spuns: “Învaţă regulile ca un profesionist. Încalcă-le ca un artist”. Sunt convins că vă veţi găsi drumul în viaţă, chiar dacă, acum, nu sunteţi de înţeles, cu telefoanele voastre, cu aplicaţiile voastre, cu muzica voastră, cu şotiile voastre, pentru nişte adulţi …ăăă…responsabili.  Noi, adulţii suntem cam tâmpiţei, deseori. Bine, să nu spuneţi babacilor voştri că am zis asta, că am încurcat-o cu ei.

Ana. Fii atipică. Fii originală. Fii tu. Fii flacără, Ana. Atât de puţini oameni mai ştiu să ardă. Ceilalţi putrezesc. Şi mirosul putreziciunii lor întunecă stelele.

Fii flacără, Ana. Fii flacără.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

4 răspunsuri la „Fii flacără, Ana

  1. Catalin

    Să fiu eu puștiul cu palma te-aș cauta peste încă vreo câtiva ani si ţi-aș explica in detaliu visele deloc umede care le-am avut, așa că cercul va fi închis conform tradiţiilor. În rest toate bune.

  2. Mă bucură faptul că văd în sfârșit un articol în care generația actuală nu e criticată, ci încurajată. Mi-a plăcut. Keep going. ^_^

  3. Cristiana Hristodoulakis

    Stefan are 22 de ani. A facut intotdeauna ce a vrut, si a facut, in general, bine. M-am bagat doar cand credeam ca ce vrea sa faca poate fi periculos. M-a mintit o singura data, in clasa a 3-a, m-am prins, l-am certat de forma, am ras amandoi, si apoi nu m-a mai mintit niciodata. Am incercat sa-l invat doua lucruri: sa inteleaga ce nu-i place sa faca nici in ruptul capului si sa dea de-o parte, si sa inteleaga ce e important si ce nu si sa nu-si bata capul cu tampenii care oricum maine nu vor mai fi avut importanta. Si e multumit. De fapt nu asta am vrut?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s