Facebook = hatebook?


Ziceţi că Facebook a devenit Hatebook? Prea multă ură? Prea multă dependenţă? Prea multă superficialitate? Tu îmi zici asta? Tu? Cu dependenţa ta de shopping, de ţigări, de bârfă cu colegele de la contabilitate sau de la marketing? Cu vizitele dese la psiholog? Cu desele scăpări în raftul cu băutură? Da, ştiu. Şi eu am zis, deseori, asta. Şi o să mai zic. Ce? Îţi închipui că eu sunt mai breaz?

De acord. Facebook-ul e departe de a fi perfect. E cu şi despre oameni, aşadar va fi în multe feluri. Înălţător. Şi decăzut. Ieftin. Inutil. Şi liană de care se agaţă unii care nu mai au alte liane care să îi ţină agăţaţi de curva asta de viaţă. Cel puţin, cei care “se dau” pe facebook ştiu să citească.

Motivele pentru care unii îşi varsă frustrările acolo? Nu le ştiu. Şi nici nu trebuie să le ştiu. Aşa sunt oamenii. Ar trebui să fie suficient. Tu, cel deranjat de vărsarea frustrărilor lor, căci tu nu ai, evident, nu ar trebui, oare, să fii mai tolerant? Oamenii sunt oameni. Răi, superficiali, egoişti, limitaţi. În unele momente, însă, vezi străfulgerări de bunătate. De altruism. De profunzime. De emoţie. De-alea adevărate, nu de paradă.

Şi da. E adevărat şi ce spui tu. E multă oboseală. Indiferenţă. Violenţă. Atâta vehemenţă. Adevărul meu e mai bun, mult mai bun decât al tău. Pentru că e al meu. Pentru că eu ţin cu X şi pot să îţi povestesc o oră, o zi, o viaţă cât de grozav este. Ba eu ţin cu Y. Şi eu îţi pot povesti. 2 ore, 2 zile, 2 vieţi. Ba eu cred în Allah. Ba nu, Dumnezeu. Buddha. Jehova. Thor. Zeus. Calul de lemn de la gardul bunicii. Poza cu starleta goală din cămin. Pixul meu din clasa a 4-a. Cred în el, căci în altceva, şi aşa, nu prea mai am în ce. Şi, de fapt, totul este pentru că eu ştiu mai bine decât tine şi, în fond, eu sunt mai decât tine. Mai. Mai bun, mai deştept, mai grozav, mai. Mai. Chiar mult mai.

Ne înconjurăm fiecare, în felul lui, de câte un gard. De câte un zid. În interiorul lui, suntem doar noi. Câte un singur individ. În afara lui, lumea toată. Şi, din dosul crenelurilor personale, aruncăm în toţi ceilalţi. Cu oboseală. Cu indiferenţă. Cu violenţă. Cu vehemenţă. Cu ură. Şi suntem singuri, înfricoşător de singuri. Ne adăpostim în spatele unor paliative. Furăm câteva minute de falsă fericire. De efemeră glorie. Dar e fals. Trăim într-o falsitate care muşcă din oase. Din muşchi. Din suflet.

Suntem falşi. Zâmbete false. Trăiri false. Relaţii false. Interes faţă de ceilalţi fals. Totul e fals.

Uite, o să îţi spun de ce sunt eu pe facebook. Un gen de confesiune, poate inutilă, poate exhibiţionistă. Sunt un tip singur. Nu am prieteni. Şi nu. Te rog. Fără “dar noi ce suntem aici?”. Mă refer la prietenii ăia pe care îi scoli la 3 noaptea, să le zici că eşti beat, pe undeva, şi nu mai ştii cum să ajungi acasă. Şi cărora le spui asta plângând. Şi care nu te înjură şi nu te judecă pentru că i-ai trezit, iar a doua zi trebuie să meargă la serviciu. Care, în schimb, te bodogănesc pentru că nu i-ai trezit mai devreme, să vină să se îmbete cu tine. Sau care vin la tine acasă şi n-ai nicio jenă că îţi cotrobăie în frigider, să vadă dacă mai e vreo bere, în timp ce stau cu picioarele încălţate pe masa ta de bucătărie. Şi pe tine nu te deranjează asta, nu ţi se par ne-la-locul-lor. Sau îi suni la miezul nopţii să te lauzi cu vreo cucerire amoroasă, iar ei, fără să îţi trântească telefonul în nas, sunt chiar interesaţi dacă are ţâţele mari şi picioarele lungi, sau dacă ştie să o ….

De ce nu am? Nu ştiu. Aveam. I-am rătăcit pe undeva. N-au putut să ţină pasul cu mine. Sau eu cu ei. Sau le-am făcut vreo tâmpenie (ooo, da, sunt bun la tâmpenii. Cel mai bun). Sau ei, mie. Nu mai ştiu. Sau, pur şi simplu, drumurile noastre s-au depărtat.

Facebook-ul reprezintă un paliativ. Îţi dă senzaţia că, întradevăr, contezi pentru cineva. Prin like-uri. Prin glume. Prin muzică. Prin sentimentul că aparţii. Că unora, ciudat, dar chiar le pasă. Şi atârni de ecranul cu lumină albăstruie. O oră. Mai stau numai o oră. Şi încă una. Şi încă puţin. Mai vreau să simt puţin. Şi încă puţin. Apoi, închizi facebook-ul. Şi te culci. Nu îndrăzneşti să pleci de acasă, căci, dacă te îmbeţi, nu prea poţi suna pe nimeni, la 3 noaptea, să te aducă înapoi. Mai ales că nici nu ar şti unde stai. Şi nici să agăţi o frumuseţe locală, îmbălsămată în parfum fake, nu îţi vine, căci cui să te lauzi?

Şi atunci, de ce nu Facebook? E mai ieftin decât psihologul tău. Şi, la fel ca şi el, nu dă niciun rezultat. E mai ieftin şi decât ţigările sau băutura. Şi îţi alimentează ego-ul. Te mai laudă unii. Te fac să te simţi important. Pentru unii, pentru alţii. Şi, poate, în unele momente, puţine, important chiar şi pentru tine.

Lucrurile, în jurul meu, se întâmplă. Nu cred în Dumnezeu, sub niciunul din numele sub care e cunoscut. Cred, însă, în om, în puţinele momente când îşi aminteşte că e, de fapt, om. Ăsta e motorul a tot ce se întâmplă. Fărâma aia de dumnezeire care e în tine. În mine. În toţi. Din păcate, e atât de redusă. Câteodată o cauţi ani, fără a o găsi.

Dar o poţi căuta chiar şi pe facebook. Şi el e cu şi despre oameni. Cel puţin, cei de aici ştiu să citească.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s