Ajun de crăciun, 2015


Dacă nu aţi reuşit să aflaţi, vine crăciunul. (Şi pe ăsta îl scriu cu literă mică. Nici ăsta nu s-a gândit la vreun cec, ceva, un cadou, sau p-acolea) În ocazii de genul, subsemnatul face cam două chestii: a) ca orice gospodin (haraşo, spasiba bolşoi) care se respectă, transformă bucătăria într-un câmp de luptă, spre entuziasmul colegei de cameră, care ar prefera-o un hibrid între fumoar, grădină botanică şi muzeu şi be) îşi screme meningele obosit şi substanţa mai mult sau mai puţin decolorat-cenuşie de dedesubt să vă zică trei vorbe. Vorbe care să nu îl dezvăluie pe acelaşi subsemnat cum că mi-ar plăcea perioada. Ce să fac şi io? Dacă eram vreun stripăr, vă făceam un striptis. Da’ aşa, mă mulţumesc să vă fac să râdeţi, să plângeţi sau să rămâneţi indiferenţi. (Hai, că am zis-o p-asta)

De crăciunul ăsta, fac aşa: o friptură ţinută la cuptor între 8-10 ore (reţetă furată de la Jamie), am împodobit un praz cu 5 globuri (idee furată de pe net) şi încerc să vă zic ce am făcut de crăciunul ăsta, ceea ce e cel mai nasol, că asta nu ştiu de unde aş mai putea-o fura. Am început de aseară friptura vieţii. După ce am curăţat legumele şi pielea de pe două degete, am crestat şoriciul de pe carne şi de pe alte două degete (patru până acum. Ţii tu socoteala, pliz?), am călcat 2 lăbuţe de Svejk şi una de Zara, am reuşit să bag nenorocita aia de friptură la cuptor. Îmi făcusem eu calculele că ar trebui să stea până la ora 4. Da’ degeaba. Pe la 10 m-a pocnit un somn, de zici că era o duduie căreia i-am băgat mâna sub fustă şi ea nu voia. Sau invers, voia, iar eu nu m-am executat. Aşa că am zis un hai sictaiăr şi am băgat mâna sub fustă….ăăăă….adică m-am dus la culcare, mormăind că o fac mâine.

Partea naşpa e că azi e mâine. În bucătărie, deoarece colega sus-amintită, revoltată că în casă nu miroase a lavandă sau, măcar, tămâie, ceva, a lăsat deschise toate geamurile, e un frig de i-ar îngheţa ciucurelu’ şi unui urs polar. Până se încălzeşte de la cuptor, unde temperatura trebuie să fie scăzută, durează. Aveţi careva la îndemână un cojoc, pliz? Şi o batistă, ceva, că nu vrem să impurificăm friptura, nu? Mai ales că o duc la văr-miu, Andi, care s-a milostivit să organizeze el crăciunul, anul ăsta. Aşa îi trebuie. Să mai stea şi el 3 zile după, făcând curat, că mie mi-a ajuns. Ce mă bucură e că nu s-a mai auzit anul ăsta vreo propunere să se joace Mircea de-a moş crăciun, ca anul trecut, că a fost experienţa vieţii mele şi nu e cazul să mă învăţ rău.

Na, că mi-am pus de-un ceai. Am primit acum nişte timp un whittard (tot cu literă mică), care e, de departe, cel mai bun Earl Grey pe care l-am găsit în România. Şi pe care l-am păstrat “de bun”, cum zicea mamaie, la Câmpina, când primea vreo trufanda (trufanda pentru România acelor ani) şi pe care o păstra, tot pentru mine, desigur. Îmi amintesc şi acum de merele, gutuile şi, mai rar, portocalele puse “în geam”, adică între cele două rânduri de geamuri de la “camera din faţă”, ca să se păstreze. Pizda mă-sii. Uite ce-mi amintesc şi io, în loc să îmi amintesc orgii, hoteluri de 5 stele sau cârciumi de fiţe. Probabil că, undeva, acolo, mai adânc, tot urmaş de ţăran şi mic muncitor am rămas. Pentru că, am uitat să vă spun, spre deosebire de muuuuulţi alţii, care mi-au tot explicat cum că bunicii, străbunicii şi alţi înaintaşi au fost conţi, chiaburi, os domnesc, războinici în cruciade sau, măcar, gestionari la gostat, eu m-am gândit că aş prefera să mă gândesc ce vor spune urmaşii mei despre mine. Ce să fac? Îl copiez şi eu pe mareşalul Lefebvre, care, la proces, le-a spus: “Dans ma famille, Monsieur, c’est moi qui suis l’ancêtre”.

În fine. M-am luat cu nostalgiile de om bătrân şi am uitat că voiam să vă fac să râdeţi, să plângeţi sau să ramâneţi indiferenţi. Lasă, poate fac asta mâine. Acum vă pun doar o întrebare:

V-aţi gândit, vreodată, cum aţi vrea să îşi amintească, despre voi, urmaşii voştri?

Hai, gata. Să vă aducă moşul ce aveţi nevoie, să vă bucuraţi, să mâncaţi, să vă iubiţi, că viaţa e grea, câteodată, aşa că aveţi şi voi nevoie să uitaţi, pentru o clipă, de asta.

Şi nu mă credeţi, chiar mereu, când vă zic “în rest, toate bune”. Câteodată sunt sarcastic, câteodată sunt sarcastic, alteori sunt sarcastic. Ăăă, cred că, de fapt, am zis acelaşi lucru. Oare de ce? Poate pentru că sunt sarcastic?

Hai, în rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s