Voluntariat în social


Voluntariat în social? Păi de ce? Oare de ce n-am sta acasă? Oare de ce n-am merge, în loc de asta, la un suc? Sau de ce nu ne-am duce la un film? (Bine, dacă pui, pe feisbuc, poze cu tine la suc, n-o să te admire lumea atât de mult.) Şi, totuşi, de ce?

Poate că cel mai bun răspuns l-a dat Adrian Hădean, întrebat de o jurnalistă de la ce a ajuns să gătească pentru oamenii străzii, el, o vedetă. La care el, cu bunul-simţ şi normalitatea care îl caracterizează, a zis: „Eu cred că vine dintr-o nevoie. Nevoia unora de a primi şi a altora, de a da.”

**************

Cu atât mai mult cu cât socialul nu este ce crezi tu. Nu este acel moment din an, în apropiere de crăciun sau paşte, când te loveşte condiţionarea pe care ţi-au aplicat-o societatea şi religia, când iei toate jucăriile pe care plozii nu le mai vor, hainele care le-au rămas mici, mai adaugi câteva ciocolăţele, două portocale şi mergi, plin de sentimentul că eşti mai bun, că aşa se face de sărbători, undeva. Undeva unde e musai să fie copii. De preferinţă, îmbrăcaţi mai sărăcuţ, dar cuminţei, curaţi, cu priviri lihnite, ca să te simţi tu mai mizericordios, şi cu o recunoştinţă teribilă în ochii lor mari, despre care, apoi, să povesteşti, cu lacrimi false sau reale, prietenilor.

Nu. Socialul e locul unde mergi să îi ajuţi pe cei care nu mai pot. Sau n-au putut niciodată. Pe cei care nu mai vor. Sau n-au vrut niciodată. Socialul e locul unde, câteodată, vezi o bătrânică sau un bătrân pe care mai că i-ai lua în braţe şi le-ai rezema capul de umărul tău, mângâindu-le fruntea. Te apropii de iei şi bang! Mirosul greu te loveşte, încât îţi vine să îi strângi de gât. Şi uite-aşa, ondulând haotic între duioşie şi crimă, mergi mai departe. Vezi un borfaş. Da, sunt şi de-ăştia. Sau vezi un tânăr, sau mai puţin tânăr, cu privire sălbatică sau absentă. L-ai lua de mână, să îi zici că eşti acolo, dacă vrea să mănânce, sau dacă vrea să schimbe o vorbă cu un om. Dar mârâie la tine. Sau te ignoră. E locul în care dai de omul străzii, bolnav de râie. Sau de tuberculoză. În sinea ta, te sperii. La dracu’, e normal. Pe toţi ne sperie gândul la boală, nu-i aşa? Dar ştii că, dacă nu tu, atunci cine? Şi strângi din dinţi şi pui mâna să îi speli. Socialul e locul unde te întrebi. Te întrebi dacă oamenii ăia sunt săraci pentru că sunt sălbatici sau sunt sălbatici pentru că sunt săraci. Te întrebi cât e de fragilă bariera care te desparte şi pe tine de o viaţă petrecută în boală, sau în nebunie, sau în sărăcie, sau pe străzi, sau singur. Mai ales singur.

Socialul e locul unde mergi să capeţi un sens. Ţie nu îţi lipseşte, în viaţa asta de rahat, de zi cu zi, un sens? Altul decât cel de a merge la serviciu, a câştiga bani, a îţi lua gadgeturi, a petrece cu prietenii, a ţi-o trage, regal sau vai-de-mama-ta? Nu simţi că, an de an, eşti din ce în ce mai lipsit de sens? Că viaţa trece, lipsită de gust şi de importanţă, pe lângă tine? Eu simt asta. Al dracului de des.

Şi, când merg să mă bag în social (te rog să mă scuzi că nu folosesc expresiile alea demonetizate de prea frecventa folosire a limbii de lemn, gen “implicare”, “să-ţi ajuţi aproapele” şi alte căcaturi tabloide), deşi, poate, se pare că eu îi ajut pe alţii, de fapt, eu sunt cel care este ajutat. Ştiu ce o să-mi zici. Oamenii sunt răi. Mulţi dintre ei. Şi eu la mijloc. Şi tu. Dar, în fiecare dintre noi, există acea fărâmă de divin. Nu, nu dumnezeu. Nu cred în bărbos şi o spun, chiar dacă n-o să mă mai placi şi, pentru asta, n-o să-mi mai trimiţi, de sărbători, tradiţionalul SMS, cel cu “fie ca lumina”. (Sau dacă o să îmi zici că n-o să ajung în rai. Acum, între noi fie vorba, tu m-ai vedea pe mine, stând cu dosul meu dodoloţ pe un norişor, cântând psalmi şi rostind rugăciuni?)

Cred, însă, în divinul din fiecare om. Cel creat de natură (da, prin repetare şi eroare) în atâtea milioane de ani. În scânteia aia pe care o vezi în ochii cuiva, la un moment dat. Şi, în felul acesta, deseori, simt că viaţa mea are un sens.

Îţi mai vând un pont: uşor nu e. Căci socialul e, deasemenea, locul în care mergi să ajuţi, iar cei pe care îi ajuţi, deseori, îţi dau muie. Ooo, câtă muie.

Sărbători fericite. Sau pe-acolo.

În rest, toate bune. Sau tot pe-acolo.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s