Azi, despre copii


Azi, despre copii. Că tot vine, curând, momentul când îi împănaţi cu daruri. Nu mă omor eu prea tare după micii Goe, dar na…asta e. Mereu am zis că specia umană ar fi trebuit să se perpetueze prin tragere la xerox sau prin montaj, gen lego, dar ce să facem? Ăsta e materialul clientului, din el facem produsul.

Poate ar trebui să facem cercetări în sensul ăsta (aloo, cercetătorii britanici, se aude?) şi să păstrăm sexul doar pentru socializare.

Aţi remarcat? Copiii sunt plini de defecte. Aceste defecte se numesc: Vasile, Mărioara, Vladimir, Gheorghe, Maricica, Bianca. Precum şi alte nume din pomelnicul sfinţilor autohtoni (pentru cei care se intitulează “clasici”), precum şi stranieri (pentru cei “moderni”). Aceste nume aparţin, în ordinea importanţei şi a numerelor de pe tricou: părinţilor, bunicilor, unchilor, mătuşilor, vecinilor de etaj, preşedintelui de scară, sectoristului, adică a celor care contează cu adevărat în mica lume ce ne înconjoară şi de unde putem împrumuta o cană de zahăr, bicicleta sau care să ne plătească abonamentul la cablu.

{Ştiu că sunt campion la paranteze [poate chiar prea tare (e o boală veche)]}. Aşadar, revin: principalele defecte ale copiilor sunt cei din jur, cei care îşi “aduc aportul”, cum ar zice sectoristul sus amintit, la educaţia plodului. Oamenii ăştia iau o bucată de pânză albă, perfectă (dacă a avut 10 la evaluarea aceea, după ce fericita mamă l-a expulzat pe Junior, aşa, stil dop de şampanie). Şi ce fac cu ea? Păi se apucă să picteze. Şi fac după mintea lor, astfel încât, în loc să iasă un tablou de Rembrandt, iese un tablou de zici că l-am pictat eu. Beleaua e că, pentru a ieşi un Rembrandt, trebuie să fii un Rembrandt. Dacă eşti un papagal în ale picturii pe pânza-copil, iese ce iese. În plus, diavolii ăştia mici mai au o hibă: fac ce face popa, nu ce zice popa.

– Gigele, nu mai vorbi cu gura plină, ragi tu către el, în calitatea ta de tată responsabil, împroşcând plodul cu propriile resturi care îţi ies, odată cu înţelepciunea părintească, din gură. Dom’le, ăsta micu’ e greu de cap, nu înţelege, îţi râgâi tu concluziile, alături de damful de bere.

Ca orice părinte responsabil, îl dai la pian, să arate el grozav în saloanele alea, cum ai văzut tu în filmu’ ăla cu nume ruşinos, Sisi. Normal, tu te uiţi la meci, spargi sămânţă şi asculţi manele.

– Olguţa, nu te mai mânji pe mâini. Mănâncă civilizat, mffff, mppp, îi explici tu, mamă responsabilă, sugând, cu onomatopeele adiacente, gâtul de pui, în timp ce grăsimea se scurge alene pe bărbia şi coatele tale.

Îmi amintesc de taică-miu, în urmă cu nişte ani. Fiică-mea era mică, vreo 4-5, cred. Cu 2 zile înainte de Moş Nicolae, îi cumpără nu ştiu ce joc pe care îl voia maimuţa. Evident, i l-a dat pe loc.

– Băi, a lu’ Nicolescu, nu puteai să i-l dai peste 2 zile?

– Las-o, săraca, măcar de atât să se bucure şi ea, că, în rest, vai de sufletul ei…..

De parcă zăcea fiică-mea la colţul străzii, bâţâind din cap, ca să strângă şi ea 2 bănuţi, să nu moară de foame.

Să îţi zic două vorbe şi despre disciplină.

Uite-aşa, tolerăm tăvălelile pe jos, din supermarketuri, ale plozilor răzgâiaţi, că măcar acum să aibă şi ei parte, săracii. Şi cresc copiii. Cresc, dar şi-au învăţat bine lecţia. Se tăvălesc pe jos la primul “nu”. [Noroc cu şeful, când se angajează. Şefii, în general, ştiu să trateze genul ăsta de crize. (Desigur, dacă nu lucrezi la stat)]

Aşa e bine. Lăsaţi-i pe micii hitleri să vă zică “nu”, lăsaţi-i să vă zică “vreau”, lăsaţi-i să vă facă să vorbiţi cu pereţii. Asta e libertatea, nu? Nu vreţi să îngrădiţi libertatea şi viitorul copiilor, că aşa aţi citit voi pe forumuri. Normal, mai târziu, ca şi voi, vor face doar ce vor. Cum? Păi voi faceţi ce vreţi, nu-i aşa? Mergeţi la serviciu dacă şi când vă arde, vă cumpăraţi tot ce vrea muşchiul vostru, în casă, curat face filipineza, vasele se spală singure, soţul sau soţia, după caz, stau cuminţei pe raftul lor, coboară doar când apăsaţi voi pe buton. Aia cu disciplina şi auto-disciplina? La alţii, nene, nu la Ionuţ al meu, care e atât de talentat, de a învăţat el singur, prima strofă din “În pădurea cu alune”. Şi e posibil să îi pice la bacalaureat din ea, peste 6 luni, când îl are, că e a “doişpea”.

Staţi, că mi-a mai venit în minte o cârcoteală. Ce îşi povestesc, între ei, părinţii, bunicii şi alte elemente de idiotizare a viitorului adult? A mâncat? Cât a mâncat? A făcut căcuţă după? La cât s-a culcat? Cât a luat la citire? Da’ la ar’metică? A stat destul la aer?

Da. Dar întrebările “a minţit?”, “ a luat apărarea unui copil mai mic?”, “a avut coloană vertebrală să recunoască o boacănă?”, “şi-a susţinut punctul de vedere, logic, cu argumente, nu tăvălindu-se pe jos?”, “a învăţat să îşi facă planuri şi să muncească pentru a ajunge la ce şi-a propus?” de ce nu le-am auzit?

Pentru că nu pune nimeni întrebările astea, nu-i aşa?

În rest, precum ştiţi, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s