Not so funny, this time


Vin sărbătorile. Ştii tu. Zilele alea când alergi să cumperi cadouri, asculţi colinde, la început mai cu entuziasm, apoi până ţi se strepezesc dinţii. Şi, desigur, sintagmele: “fie ca” şi “să fim mai buni”.

Ştiu că te-ai instalat la computer sau pe telefon, cu pop-cornul, o sticlă de ce bei tu acolo şi ai vrea să îţi spun, aşa, haios, cum numai eu ştiu, despre Hruşcă, cocalarul din colţ, căţei şi alte bazaconii. Să ne râdem şi noi niţel, că veaţa tare ie pustiu.

Numai că azi te voi dezamăgi. Azi voi vorbi despre un cuvânt al cărui sens s-a cam denaturat, în ultima vreme, sub efectul filmelor hollywoodiene cu negri.

Am postat ieri ceva despre o familie. O familie aflată în necaz. O mamă cu 3 copii. O fată majoră, restul minori, de 10-11 ani, respectiv 2 luni. Cea mare are, la rândul ei, un copil de 2 ani. Pentru că familia o ducea greu, tatăl a decis să plece la muncă, afară, înainte de naşterea celui mai mic, ca să câştige nişte bani. Bani n-a trimis, dar s-a însurat, acolo, cu alta. Şi asta e cam tot ce se mai ştie despre el. Mama, după naştere, a intrat într-o depresie severă.

Înainte de acest moment, erau o familie aproape normală. Odată cu depresia, totul s-a surpat. Mama nu a mai putut merge la muncă, apoi nu a mai avut lapte. Copilul cel mic vomită tot ce mănâncă, încât, la 2 luni de la naştere, are fix aceeaşi greutate.

Aceasta a fost istoria pe care am postat-o. Câteva ore mai târziu, am postat o inepţie, cum că îmi miros hainele a mâncare, când am ieşit dintr-o cârciumă. Mult mai multe laicuri şi comentarii decât la acea istorie. Numai mie mi se pare ceva în neregulă?

La istoria respectivă, s-a comentat. Pe postare sau în privat. S-au auzit voci care au susţinut că trebuie folosite mijloace contraceptive pentru cele două mame. Care au spus de sterilet. De pilule. De abstinenţă, chiar, mai cu perdea. Că sunt inconştiente, că, după ce ştiau că sunt cum sunt, au mai şi făcut copii.

Într-un fel, v-am înţeles. Greşiţi, însă. Cele două mame, chiar dacă sunt într-o situaţie disperată, nu sunt căţele maidaneze. Nu sunt nişte pisici. Sunt oameni. Am avut privilegiul (şi deliberat am folosit cuvântul “privilegiu”) de a cunoaşte durerea umană. Am lucrat cu oameni ajunşi în ultima condiţie a naturii umane. Oameni care uitaseră, poate, că sunt oameni. Da. Ei au voie, de la nivelul nenorocirii lor, să uite că sunt oameni. Tu, însă, şi cu mine, din poziţia noastră, nu avem voie să uităm vreun moment că ei sunt oameni. Ei. Subliniez asta.

Nu avem voie să uităm vreun moment că sunt oameni. Ştiu. O cam repet. O să o repet, însă, până se va face auzită, înţeleasă şi însuşită. Ştiu că eşti un om cu bune intenţii. Altfel, nu ai fi băgat în seamă ce am scris eu acolo. Însă nu avem voie să le impunem o soluţie. Da, ştiu. Pentru societate ar fi bine ca femeia aia să nu se reproducă, o să îmi spui. Perfect. Mâine o să vin eu şi o să îţi invoc un interes al societăţii, în numele căruia nu ai voie tu să faci copii. Poate eşti blondă. Sau brunetă. Uite, de la Anul Nou încolo, societatea a decis că nu mai vrea ca blondele sau brunetele să procreeze. Nu e în interesul societăţii. Cum? Nu e aceeaşi situaţie? Oare? Mai gândeşte-te o dată. Şi încă o dată.

Revin la acel cuvânt, de care pomeneam în introducere. Acel cuvânt este “respect”. Această familie, despre care am făcut vorbire, e compusă din oameni. Oameni care, în această calitate şi, chiar, în această disperare a lor, merită respect. Nu am dreptul eu, în calitate de om care are o educaţie ceva mai aleasă decât ei, un acoperiş deasupra capului, un IQ mai ridicat, poate, ceva de mâncare pe masă, poate o maşină, să vin şi să aduc soluţii care îi tratează pe acei oameni ca pe nişte maidanezi. Oamenii ăia au sentimente. Poate chiar foarte mari, căci, în ciuda situaţiei de căcat, nu şi-au abandonat copiii.

Ştiu că nu ai zis ceea ce ai zis, cu intenţii rele. Ai zis-o, însă, cu o abordare paternalistă, de la noi, ăştia de sus, la ei, ăia de jos. Şi, mă înjuri sau mă iubeşti că îţi spun, n-ai dreptul să faci asta.

În lume e multă mizerie. Multă durere. Familia asta nu e singura într-o situaţie ingrată. Mulţi oameni îi ajută pe cei mai sărmani. O fac, însă, oare, cu respect? Sau merg pe varianta “Hai să le dăm şi nehaliţilor ăstora un colţ de pâine, paraziţii”? Mulţi dau din ce au, celor amărâţi. Dar ce dau? Din multele mele colecte de haine, am putut să constat că oameni deloc săraci donau nişte haine atât de terminate, încât, după ce plecam de la ei, le aruncam direct la gunoi. N-aş fi avut inima să le dau unui om, fie el şi sărac, să le poarte. Am cunoscut oameni care îşi propuneau să colecteze mâncarea expirată de la supermarketuri, apoi să o doneze nevoiaşilor. Când i-am întrebat dacă nu ar prefera să o ducem la nişte creşe în care erau copiii lor, s-au arătat indignaţi. Cum să primească copilul meu ceva expirat? Dar copilul celui sărac, de ce să primească?

Nu. Nu e datoria celui aflat în mizerie să vă pupe mâinile pentru zdreanţa pe care i-o daţi. Ba nici măcar pentru costumul de firmă, nou-nouţ. Datoria lui ar fi, poate (subliniez “poate”), să vă mulţumească. Posibil să nu o facă. Nu fiţi supăraţi. Când eşti în nevoie, nu ai chiar manierele demne de vreun palat regal.

Una dintre prietenele mele a spus, cu această ocazie: “să ne bucurăm zilnic (şi câte zile om avea) de un IQ peste medie, de bunătate, de înţelegere şi de stabilitate financiară. Că tare o să ne mai lovească peste bot filozofia de care dăm dovadă când ne e bine”. Nu i-am dat numele, căci, poate, nu vrea. Dar am citat-o, căci nu aş fi putut spune mai bine asta. (Fată, mă bucur că soarta a vrut să îmi ieşi în cale. În felul meu ciufut, îţi iubesc puterea de a înţelege umanul.)

Nu aveţi idee cât de fragilă e graniţa între o stare normală şi momentul când începi să te rostogoleşti pe tobogan, în jos. Nu aveţi idee. Nu vă bazaţi pe banii voştri. Pe averile voastre. Pe casele voastre. Pe slujbele voastre. Pe rudele şi prietenii voştri. Într-un timp al dracului de scurt, toate astea pot dispărea, ca şi cum nu le-aţi fi avut vreodată. Mai ales dacă de poale vă stau atârnate nişte fiinţe fără ajutor, dar care depind de voi: copiii. Iar ce este de partea cealaltă a liniei, e doar durere. Şi dezorientare. Şi frică. Şi întuneric. Şi alcool. Şi haos.

Am scris mai mult decât v-am obişnuit. Îmi pare rău că nu am scris chestii haioase, uşurele, cum o fac de obicei. Dar ăsta a fost un subiect care m-a afectat. Mult. N-aveţi idee cât de mult.

Şi mai adaug un citat, deasemenea fără a preciza autorul. “Nu ne rămâne decât să sperăm că, făcând acest bine, cândva, copiii noştri, dacă vor fi în vreo nevoie, când le va fi greu, vor găsi o mână întinsă, care nu numai să-i ajute, dar să îi şi aline”.

Care să îi ajute cu respect, cu empatie, cu delicată atingere a sufletelor lor. Nu cu milă. Nu cu aroganţă paternalistă. Nu cu lozinci. Nu cu poze făcute, ca să arătăm pe feisbuc că ne pasă. Nu cu share-uri, care să dea impresia că facem ceva.

Cu dragoste, bă, că de-aia eşti om, bă. Cu dragoste. De la un om, la alt om. Cu dragoste, bă.

În rest, toate bune.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Not so funny, this time

  1. Scris pe sufletul meu…Mulțumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s