Reşedinţa mea de vară e la ţară. Iarna.


V-am mai povestit de farmecul vieţii la ţară, nu? Ăăă, adică la casa de vacanţă, că aşa mi s-a cerut să-i zic. Aşa. La casa de vacanţă. Chiar dacă, atunci când ajungi la casa de vacanţă, trebuie să ai grijă, când întorci maşina, să nu depăşeşti marginea drumului pietruit, că te-ai asigurat de 3 ore de muncit la scoaterea dânseia (a maşinii) din mlaştină. Ăăă, din iaz, mi s-a suflat în cască. Da, din iazu’ de noroi. Tre’ să păstrăm aura de burgheji rafinaţi, nu?

Hai să vă povestesc cum debutează o zi la ţară. Faci şi tu, ca omu’, ochi. Soarele te bate în ei, că asta e sarcina lui, de soare. Mai dorm niţel, numa’ niţel, bombăni tu, în mintea ta aia mică. Arunci, imprudent, un ochi pe telefon. Câââtttt? Oooptttttt? Găinile!

Sari din pat, ca la armată, răstorni castronul în care adunasei şi tu, ca omu’, seara, cojile de la arahide, de la portocale, sâmburii de la cireşele din compotul pe care, ca orice gras, le-ai servit (cum ar zice orice parvenit cu pretenţii, ca să se dea talente, că, dacă zice “mâncat”, o să se prindă lumea că e de la ţară şi îşi şterge degetele murdare de husa canapelei) şi o iei la fugă către bucătărie, trăgând, din mers, nădragii. De pe tălpile tale clivează, romantic, coji de arahide, prăjite şi sărate, la pungi de cinci sute de grame.

Ajungi în bucătărie, verifici ce resturi vegetale (revin imediat şi la ele) au rămas de ieri şi înşfaci cutia de plastic în care, romantic, macerează în suc propriu diverse. Fuga în hol, iei cheile de la magazie şi de la e̶c̶h̶i̶p̶a̶ ̶a̶d̶v̶e̶r̶s̶ă̶…ăăă…de la soacră. O scurtă paranteză: ca să meargă treaba mai rapid, subsemnatul, perfecţionist (până îl plezneşte lenea), a făcut un traseu de dimineaţă, ca să scurtăm plăcerile. Pac! Primul drum la fosă, să vezi dacă nu s-a adunat apă în nu ştiu ce tub. Normal că s-a adunat, că Murphy ăla nu degeaba şi-a scris opera. Fuga la întrerupător, să porneşti pompa, că nu ştiu ce se inundă, dacă nu. Pe urmă, în pas vioi, fugi la păsări. Cică nu e bine să stea prea mult în garajul lor sau cum s-o numi, că nu-ştiu-ce. Nu mă întrebaţi pe mine ce nu ştiu ce, că nu ştiu. Le deschizi şi ele se năpustesc afară, de zici că se lansează vreun nou model de aifon şi vor să îşi ia din prima zi. Fuga la magazie, deschizi şi măsori 3 cutii de boabe de porumb (ai grijă să nu trântească vreun curent uşa, că ai belit-o. Nu se poate deschide pe dinăuntru). Le duci şi le pui în cele 2 trocuţe boabele. În timpul ăsta, vreo 2 cocoşi au senzaţia că îţi place de gagicile lor şi se dau la tine, clamând dreptul primului venit. Îi alinţi, drăgăstos, cu un şut în aripă şi fugi să le schimbi apa. Când le pui apă în cutiile lor, e rândul gâştelor să te ciupească. Îţi aminteşti de treaba cu şutul, o repeţi şi pleci către zări albastre.

Închizi curtea lor cu grijă, să nu evadeze orătăniile, te duci iar în casă, iei resturile de carne şi oase rămase de ieri, mergi iar la magazie, iei câtvea măsuri de granule pentru javre şi mergi să hrăneşti javrele de afară. De o bucată de timp, numărul lor s-a stabilizat la 4, datorită unor energice măsuri pe care le-am luat, de a steriliza femelele. Le dai ălora potolu’ şi stai lângă ele, să poată să mănânce şi Mura, o javră mai timidă, vedea-o-aş mănuşi, că afară e frig de i-ar îngheţa ouăle şi unui urs polar, iar Mura se izmeneşte, de zici că vreau să îi fac alte chestii.

Rebegit, o iei la fuga către casă şi intri în teritoriul advers, la soacră. Mă strecor pe lângă pereţi, cum am văzut-o io pe Sigourney Weaver, în “Alien”. Găseşti motanul, îl iei de ceafă, ăla încearcă să te zgârie (de obicei şi reuşeşte), îl dai afară din casă, verifici dacă la puţ s-a adunat apă la nu ştiu ceinstalaţie, nu s-a adunat azi, e o zi binecuvântată. Intri în casă, mulţumit că nu mai trebuie să te îngrijeşti decât de animalele proprii, care, încă, dorm. Gen pus mâncarea în castronaş, schimbat apa, făcut cafeaua. Te aşezi şi tu, liniştit, în fine, pe scaun. Fuck! Am uitat să închid pompa. Iar tras bocanci în picioare, iar jachetă, iar … . Motanul încearcă să te fenteze, să intre iar în casă pe lângă tine, revii la sfântul şut, trăiască Pele.

Vă ziceam, însă de resturile de ieri. La ţară, cam totul se recilează. Cojile de la legume şi pâinea se păstrează pentru păsări. Oasele şi resturile de carne, pentru câinii “exteriori”. Hârtia de la ambalaje şi cojile de nuci, pentru aprins focul la bucătăria de afară. Orice, nene, orice, se păstrează pentru ceva. Ecologie pe pâine, asta se mănâncă la ţară.

În rest, precum ştiţi, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s