Amănunte


– Gata, hani, dăm drumul la ceainăria socială.

Ca de obicei, când aud ceva cu “facem, dregem”, pricep că dulcile momente de huzureală au trecut. Hitl…ăăă…nevastu’ va fi cu munca soft, io cu moloz în nas, adezivi pe mâini şi picioare, degete crestate sau strivite cu diverse scule, cocoaşă ruptă and stuff.

Constructorii au terminat. Mă rog, cum termină constructorii. Ştim noi cum.

Vreo 2 săptămâni, după, am tras ca ocnaşii. Pune tablouri pe pereţi. Vopseşte pe unde erau imperfecţiuni. Perdele. Covoare în separeu. Scoate vechile rosturi de la gresie şi chituieşte din nou. Nu-i mare lucru. Pentru o baie mărişoară, vreo 8 ore de stat în genunchi, cu dodoloţul în sus, pe coate, cu dalta şi ciocanul în mâini. Pus tapet.

Cu 24 de ore înainte de inaugurare, Hitl…ăăă…nevastu’ zice: “Pune şi aici un tablou”. Io, fată ascultătoare, precum mă ştiţi, înhaţ repede bormaşina a mare şi bang. Scot burghiul din perete. Ud. Pasca mă-tii.

– Hani, cred că am spart o ţeavă.

– Nu cred, că nu ţâşneşte.

Bag un şerveţel făcut sul. Ud. Clar. Bă, ce îmi place la Hitl…ăăă…nevastu e că, în situaţii cotoibile, nu începe cu “Gigele, ce făcuuuuuşi, Gigeleeeeeeeeeee. Uite ce făcuşi, Gigeleeeeeeeee”, precum fac multe doamne, domnişoare şi, mai ales, fă din zilele noastre. No, Sir. Ea strânge din dinţi şi caută soluţii sau, măcar, are răbdare. Mâine e inaugurarea. Telefoane. Instalatori. Constructori. Vine instalatorul. Face îmbinare la ţeavă. Se tencuieşte pe deasupra. Nu se usucă până mâine, ce naiba facem? A mai rămas ceva tapet de la baia de sus? Da. Uite, că am găsit soluţia. Îi f..em o bucată de tapet deasupra pocinogului…băăă, ştii că dă chiar mai bine?

– Auzi, da’ ăia care trebuiau să livreze corpurile de iluminat unde sunt?

Telefoane, ăia nu răspund, hai să cumpărăm noi. Alergătură, nu avem câte bucăţi aveţi dumneavoastră nevoie. Da’ în alte magazine ale Dvs mai sunt? Staţi să sunăm la ei. Da, am găsit, da’ trebuie să mergeţi în două magazine, că nu au tot într-unul singur. Mergem. Cumpărăm. Montăm. Curăţăm. Punem becuri.

Pe la 11 seara, plecăm, lejer demolaţi de tot. Ajungem acasă.

– Hani, tu ai mâncat ceva azi?

– Ăăă, parcă nu.

– Facem o salată, o supă la plic, ceva? Un senduici?

– Hai să facem.

Deschidem frigiderul. Roşiile, stricate. Salata, fleşcăită. Şunca, împuţită. Unt, lipsă.

– Lasă, facem o supă la plic, cu pâine cu maioneză.

– Da, da’ n-avem pâine.

– Lasă atunci, că slăbim mai uşor aşa.

Şi ne culcăm nemâncaţi, numai cu nişte alune, lejer râncede, ronţăite.

A doua zi, marea deschidere. Casual , da’ niţel elegant. Blugi, cămaşă albă, sacou. Vin şi televiziunile, da? Şi să fim băiat gigea, chit că nu o să apar în cadre. Ajungem la locul crimei, scos sacoul, să nu se murdărească, ultimele retuşuri, ultima cârpă de praf, ultimele aranjări de mobilă, ultimele scame luate de pe jos.

– Mircea, îmi zice una dintre colege, ştii…blugii tăi…

– Ce au blugii, fată? Ştiu că au cracii cam lungi şi i-am suflecat, da’ nu deranjează.

– Nu, da’ sunt rupţi în spate.

Mâna îmi zboară către fundul nădragilor. Lânga buzunarul de la spate, simt vreo 10-12 cm de cămaşă. ‘tu-i. Mâna pe telefon. Taică-miu, repede. Mergi la mine, sus în dormitor, în dulap, înhaţă vreo 2-3 perechi de blugi şi vino urgent. Între timp, îmi trag sacoul pe mine, să astup ruşinea. Din 2 în 2 minute, trag de poalele lui, în jos, să fiu sigur.

Ajung televiziunile, ajung musafirii, ajunge şi taică-miu.

– Să vin să ţi-i dau.

– Nu, lasă că vin eu la maşină. Bagă în parcare.

– Păi ce, te schimbi în parcare, în maşină?

– Da, precum curvele, ce naiba să fac?

Ies, ca un bănuţ nou, şi inaugurăm. Apoi musafiri. Apoi alţi musafiri. Programul se închide la 10 seara. La 11, îmi iau ultimii prieteni de o aripă şi îi zbor afară. Aveau chef de stat, golanii. Hai acasă.

– Hani, da’ tu ai mâncat ceva?

– Nu.

– Hai să facem o salată, o supă la plic, ceva.

– Auzi? Da’ tu ai cumpărat ceva de mâncare?

– Păi când?

– Aaaa, clar. Mai sunt alune de-alea râncede?

A doua zi, dimineaţă, ne trezim.

– Hani, mi-au suspendat telefonul. Nu l-ai platit?

– Nu, am uitat, cu demenţa de zilele astea.

– Mda. Dă-l pe al tău, că trebuie să sun la birou.

– Poftim.

– Auzi, hani? Şi pe-al tău l-au suspendat.

– %$@#&*>%#@$. Lasă, că ne oprim pe drum şi le plătim.

Hai, să ne lustruim şi să ne cărăm. Lăsăm mâncare la câini şi valea, să plătim telefoanele.

– Auzi, da’ mâncare pentru câini mai avem?

Deschid cutia.

– Da. Slavă cerului, mai avem, hani.

– Da’ pentru ciobănesc?

– %$@#&*>%#@$, de aia n-am luat.

Aşa se scrie istoria. Cu muncă, cu lipsă de mâncare în frigider, cu pantalonii rupţi unde îi e voinicului greu, cu javrele ţinute la post negru.

În rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s