Obor, my love


Sâmbătă dimineaţă. Ce face omu’ sâmbăta dimineaţa? Dacă eşti evreu, am auzit că stai, te rogi, etc, cu accent pe “stai”. Dacă eşti musulman, mergi la moschee. Iar dacă eşti creştin (fie el şi destul de neconvins, aşa, ca mine), e primăvară, e soare afară şi eşti în Bucureşti, mergi la piaţa Obor, evident. Mai o floricică de plantat, mai un spanac, ceva, dacă nu eşti un anti-vegetarian feroce, precum mă ştiţi, mai un răsad, ceva.

Că asta fac toţi bucureştenii sâmbăta dimineaţa, îţi dai seama de când încerci să găseşti un loc de parcare. Toate ocupate, indiferent dacă vorbim de alea din parcare, de cele de pe trotuar, de pe trecerile de pietoni (dacă o să comentezi că nu trebuie să parchezi pe trecerile alea, e clar că eşti un detestabil pieton şi lasă că te prind io când traversezi pe unde nu-i voie. Ce claxon îţi proptesc în nas, să te saturi).

Ştiu că nu mă crezi, dar, sâmbăta dimineaţa, în zona aceea, Providenţa poate lua înfăţişarea unui puştan dezgheţat, mai ciocolatiu, care iese, curajos, în trafic şi îţi face semne ample să parchezi în poarta unei fabrici.

– Şefu’, şefu’, aici, şefu’

– Băi, ăsta, vrei să mi-o salte băieţii ăia simpatici, cu vestă verde şi bască albă pe ce-au ei mai reprezentativ?

– Nu, şefu’, că sâmbăta fabrica e închisă. Băgaţi aici.

– Băi, şi dacă şi-a uitat secretara directorului slipul în birou aseară şi vine să îl recupereze?

– Nu, şefu’, ai mai văzut mata angajat care să vină la muncă sâmbăta?

– Mda, ai şi tu dreptatea ta, îi zic eu, despărţindu-mă de 2 hârtii de 1 leu.

– Hai, şefu’, atâta poţi?

– Da, mă, zgâmboi, că ziua de salariu e departe.

– Şefu’, şefu’, io înţeleg, da’ de ce mă faci zgâm…cum ai zis matale?

– Era de bine, nichiperceo, stai liniştit.

După acest riscant dialog cu reprezentatul mafiei oborene, în urma căruia, în lipsa mea, e posibil ca vreun cauciuc să îşi amintească că e prea balonat şi să vrea să ia cărbune în scopuri evidente, mă încumet în piaţă. Unde mi se întăreşte convingerea că Oborul este noul Mecca pentru bucureşteni. Mai ceva ca Ikea, dom’le.

Lângă mine, în timp ce descântam un fir de praz gigantic, căruia îi auzeam de la distanţă bâzâitul radioactiv, un nene cu cravată (o, tempora, o mores!).

– Bună ziua. Urdă aveţi?

– Păi vedeţi dumneavoastră, dragă domnule, în hala de brânzeturi.

– Ce brânzeturi, dom’le, se înroşeşte domnul cu cravată la moacă, mi-a zis nevasta să iau urdă sau urzici, să facă ciorbă. Cum să faci ciorbă de brânză? E ceva verde.

– Aaa, leurdă, zice vânzătorul.

Hai şi la panseluţe, Mirceo, mă încurajez. Trec pe lângă o tarabă cu fructe, pe care trona un afiş mare pe care scria “Rodi”. Aşa, cu un “i”. Mai ştii? Aşa o chema-o pe nevastă-sa, mă gândesc io, că nu cred că omul a numit aşa drăgălaş fructele alea. Mai trec şi pe lângă un alt afiş, pe care scria “Urzicele descântate”. Imediat îmi vine în minte: “Fugi deochi, dintre ochi, că te-ajunge-o vacă neagră, cu coarnele să te spargă, să te-azvîrle peste mare în pustiu, în depărtare, acolo să pieri, ca ziua de ieri, ca roua de floare, ca spuma la soare, iar capul cel deocheat, să rămînă luminat, curat, de boală scăpat, ochii cei vătămători și de foc săgetători, înveliți să fie cu perdele albe, să nu mai privească la obraze dalbe.”

Ajung la panseluţe. Ia să iau eu mai multe, plantez şi în curtea din faţă, şi în vreo nişte ghivece, că tre’ să ştergem urmele iernii ăsteia. Mai pun şi în nişte tocană, ceva, să se oftice nişte unii pe feisbuc şi să mă dau talente că am priceput ce va să zică bucătăreala modernă, deşi nu ştiu să fac nici măcar o maioneză. Ce dracu’, oricum n-o gustă nimeni, poza să iasă bine, nu?

– Bună ziua. Vreau şi eu nişte panseluţe.

– Câte vrei, boss?

Băi, la faza cu “boss” mi se strepezesc dinţii şi începe să îmi miroasă gura a obiecte de fier ruginit.

– Boss cu 2 de “s”, sau cu unul singur, din latină, cu plural “bovis” şi care se bucură acum, că a dat colţul ierbii?

Se uită stereo la mine şi decide că sunt un caz patologic, dar nu periculos, aşa că mă îmbie către cutiile multicolore.

– Uite, aş vrea 5 din astea, 5 din astea şi 5 galbene.

Şi pentru că, deja, suntem mai intimi:

– Bossulică, dacă iei 20, îţi mai dau două, bonus.

– Bine, uite, îmi mai dai 5 din astea mov şi 5 din astea mărunţele, grena şi mov, îi zic eu, cu dinţii cum am menţionat mai sus, plus amăreala diminutivului. Îmi fac eu calculul că sunt peste 20, aşa că am satisfacţia unei afaceri colosale de la prima oră. Rockefeller mă fac când o să fiu mare.

Îmi pune omu’ pastelu’ ăla într-o cutie, le numără şi îmi face calculul.

– Auzi, da’ nu ziceai că îmi mai dai 2, dacă iau 20?

– Da, bă, da’ mata ai luat 25. Oferta aia e numa’ pentru ăia care ia 20.

Pa, boss şi bossulică. Deja eram “bă”. Pa şi Rockefeller. Clar, nu sunt bun de afaceri. Plec, oarecum cu gustul înfrângerii în gură. Lasă, mai bine asta, decât cocleala lui “bossulică”. Ajung la maşină, unde constat că e în integritatea ei integrală şi integraloasă. Pesemne, şmecherul ăla mic s-o fi gândit că are şi alţi clienţi şi de unde nu curge, pică.

În rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s