Nevastu’ strikes again


M-am trezit, de dimineaţă, cu gândul să fac nişte brioşe sărate, de mic dejun. Ca să mă dau talente pe feisbuc, că le pozez şi mă laudă lumea că ce tare sunt. Mai ales că nu e nevoie să şi aibă gust, dacă arată bine. Cam ca o gagică spoită excesiv, nu? Adică frumoasă pe dinafară şi nasoală pe dinăuntru, ca o baie comunală.

Scot io făina, scot ce mai trebuie şi mă apuc. În timp ce făceam, desigur, pac!, câte o poză-două. Între timp, se trezeşte şi nevastu.

– Pun acum de cafea, hani, zic io.

– Ha? Încă nu e gata?

– Da, şi io te iubesc (zic io cu voce tare. Ce am mormăit nu se pune şi, oricum, n-a auzit. Era ceva cu chimie, cred, că am auzit că, în timp ce ziceam, şerpuiau pe acolo nişte formule: cianură, arsenic, acid sulfuric, etîcî)

Termin io cafeaua, ies şi brioşele de la cuptor. Aranjez repede o farfurie, doar-doar o ajunge la concluzia vreun futigraf ce perspective ofer io. Sau, măcar, vreo mândră să fie atât de impresionată, încât să îmi scrie un madrigal sau să arunce cu sutienul în mine. Acu’, că le pozarăm, hai să le gustăm.

– Nevastă, nu vrei să mănânci?

Se uită la mine ca la un gândac de canalizare, bolnav de brâncă.

– Am înteles, să nu te deranjez de la ţigara şi cafeaua ta, ‘ţi-ar ţigara de râs să-ţi fie.

Şi mă apuc eu, tacticos, să muşc din brioşă. Auuuuu! Ce e cu gustul ăsta? Yakkkk! Scuip io vreun sfert de oră, ca o pisică. Mă, de unde naiba e gustul ăsta de …de praf, cred… băi, şi caut…şi caut… şi îmi pică ochii pe punga de făină. Data de expirare: aprilie 2007….Bine că n-am mâncat tot, că trebuia să dea nevastu’ cu subsemnatu’ la procuratură, că şi-a omorât consortu’.

Aşadar, azi, o binecuvântată pauză. Acea plăcută plictiseală domestică, uneori atât de enervantă, însă azi atât de plăcut anticipativă. Oleacă de teveu, poate citit ceva, nişte feisbuc, poate strâng şi hârtiile alea de pe birou, că amân treaba asta din primăvara trecută.

Când, nevastu’ strikes again.
– Hani, ne-a invitat nepoata la pizza în oraș.
– Adică s-a săturat mă-sa să o țină doar în casă, nu?
– Hai, hani, nu fi nasol. Că mi-e dor de ea. Ție nu?
– Cum să nu? Că, de 2 luni, în fiecare week-end, o vedem. De sărbători, 2 săptămâni am stat cu ea. N-ai mai văzut-o de 2 zile. Normal ca mi-e dor. Dor de ducă.
Nu știu cine a învățat-o chestia cu degetul, dar merită cotonogit respectivul până îi ies hemoroizii pe gură.

Ajungem în faţa blocului lu’ onor mă-sa. Ies fetele. Ies. După vreo juma’ de oră. Nu e nevoie să ajungă până la maşină, că îmi dau seama că o să avem o zi grea. Nepoata e cu curu’ în sus. Mă, ale dracu’ femei, de mici învaţă cum să le pună creierii pe moaţe bărbaţilor.
Așadar, ieșim la pizza cu nepoata. În mol. Începem prin a intra în magazine de copii, să îi cumpere nu știu ce. De fapt, știu: chiloți. Da’ nu pot sa zic asta în public, că e ruşine. Sau, naiba ştie, m-o mai acuza careva de pedofilie, că mă preocupă chiloţii copiilor.

Desigur, în magazinele respective, plin de copii. Unii simpatici. Adică cei care tocmai pleacă. Alţii, gen nepoata, puşi pe luat din rafturi tot, apoi aruncat. De mâinile ei se lipeşte un troller roz, cu o pisică d’aia Kitty. Hell, no Kitty. Nu era scump. Cât salariul pe 3 luni al unui muncitor în industria siderurgică, cu tot cu sârma furată şi dusă la fier vechi

Io dau să i-o smulg din mână, ea începe: Mamiiiiiiiiiii!!!!!!!! Jur că un mineralier de 230.000 de tone deadweight avea ţignalul mai şoptit. Îi las troller-ul şi o iau la fugă, să mă adăpostesc.

– Auzi, da’ noi mai ajungem la piţa aia? întreb eu, cu speranţă în glas.

– Imediat, să se dea şi copilu’ în tobogane şi în maşinuţe.

O oră mai târziu, cu chiloţi nou-nouţi, cu tricouri, şepci, ciorapi, cărţi şi creioane colorate, ajungem în faţa piţeriei.

– Ne pare rău, nu mai avem mese libere, ne zice o tantilică, bine dispusă. (De ce mă-ta oi fi tu bine dispusă, că nu mai am io unde să mănânc?)

– Una mică, un colţ, ceva, un mindir de paie pe care să încapă şi copilu’? îi zic io, sperând s-o înduioşez. Aiurea. Mai degrabă înduioşezi o nevastă, când îi zici că vrei să ieşi “la o cafea” cu fosta, decât pe zbiru’ ăla de la piţerie.

– Hai la altă cârciumă, zic io. Mâncăm, naibii, altceva, că nu stăm în piţa lor.

– Piţaaaaaaaaaaaaaaaaaaa…..oaaaaaaaaaaaaaaa….mamiiiiiiiiiiiiiiiiii, zbiară nepoata, spre entuziasmul general.

– Bă, urâto, tu ai apucături de nevastă de la 2 ani.

Juma’ de oră mai târziu, aşezaţi la o masă din mol, la vreo juma’ de kilometru de piţerie, stăm cu 3 cutii de carton în faţă, ca muncitorii agricoli. Plodu’ e fericit, până apucă să bage prima felie în gură.

– Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, urlă ea.

Am uitat să vă spun: piţa era atunci scoasă din cuptor şi s-a apărat de plodu’ flămând, arzând-o niţel.

Refuz, categoric, să vă povestesc ce poate face un drac de 2 ani cu nişte sos de pizza. Nu. Categoric, nu. Prevăd că, în următoarele luni, multe coşmaruri mă vor urmări cu imaginile respective. Vă dau numai un mic pont: sos de pizza nu era pe ecranul de cinematograf, aflat la vreo 200 de metri de noi. Dar cam atât.

Am plecat de acolo. În parcarea mall-ului, un câine vagabond a venit să mă miroasă. Normal. Şi câinilor vagabonzi le place pizza. Chiar şi numai sosul de pizza.

Lăsăm pacostea…ăăăă…nepoata şi cu onor mă-sa acasă la ele, ajungem la noi. În casă: resturi de lavete pe care s-au pişulit domnii şi doamnele câini, plus ce au dat pe lângă, că nu e simplu să nimereşti nişte lavete cu latura de numa’ juma’ de metru. Un aparat de etichetat, pe care îl cumpărasem pentru serviciu. Numai puţin ros. Adică nu de tot. Vreo 13 litere din 27 se mai puteau citi, printre urme de dinţi. Şi vreo 4 cifre, da’ am zis că scriem deasupra cu ojă.

Plini de energie, strângem totul şi începem să înghesuim în cel mai mare sac de gunoi pe care l-ai văzut vreodată. Apoi, deodată:

– Aaaaaa, mi-a căzut verigheta de pe deget în gunoi, zbiară nevastu’.

Atât. Sau vrei să afli şi cum se ia bucăţică cu bucăţică gunoiul dintr-un sac şi se pune în altul? Erată: cum se ia gunoiul din cel mai mare sac de gunoi existent. În plus, să nu uităm că azi gătisem. Iar nevastu’ curăţase florile. Nu, merci, prefer să uit. Gunoi peste sos de pizza era tot ce îmi mai doream, pentru a marca un început de week-end fabulos.

Vă rog: are cineva un loc de muncă şi pentru mine? Aş prefera de la Singapore mai jos. Mult mai jos. Cât mai jos. Antarctica ar fi o opţiune demnă de luat în seamă.

În rest, toate bune.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Nevastu’ strikes again

  1. Ce mă bucur că te-am găsit!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s