Crăciunul, între moş şi bagaje


Ştiţi c-a venit crăciunul, nu-i aşa? Noi ne-am tot întrebat unde să-l facem. Io voiam acasă, cu plodu’ din dotare şi nevastu’. Normal, nevastu’ voia altfel: la onor mă-sa. Aşa că ne-am aşezat la sfat şi am ajuns la o soluţie de compromis: îl facem la mă-sa. În compensaţie, mie mi se dă voie să car bagajele pe scări. Probabil că, la un moment dat al conversaţiei, din neatenţie, oi fi pomenit io de aşa ceva, deşi nu îmi prea amintesc.

Aşa că, pe 24 dimineaţă, hai la ţară. Mă rog, spre prânz, că, până terminăm de încărcat….

– Ai luat farfuriile alea?

– Le-am luat.

– Mâncarea pentru câini?

– Luat.

– Costumul de moş.

– Hait? Aia ce-i?

– Păi o să trebuiască să faci pe moşu’ pentru nepoată-ta.

– Ce face? Să mă îmbrac io în costum d’ăla tâmpit, să îmi pun barbă de vată şi să mă prostesc, strigând ho ho ho, ca un imbecil?

– Da, dar să ştii că tu faci asta cam în fiecare zi, minus barba de vată.

– Niciodată, cucoană, niciodată. Găsiţi alt papagal să vă facă asta. Uite, închiriem un moş.

– E prea târziu, nu mai prinzi pe nimeni la ora asta.

Cu înjurături atent studiate, am început să car bagajele pe scări. Se pare că îmi câştigasem dreptul ăsta.

– Nu avem loc pentru toate, să ştii.

– Lasă, că ne descurcăm noi.

– Băi, fii atentă, că trebuie să ne oprim să luam şi imprimantă pentru fiică-mea. Aaaa, şi trebuie să o luăm şi pe ea, de la mă-sa.

– Lasă, că ne descurcăm noi.

– Auzi, cucoană, ţie ţi s-a stricat discul, de tot repeţi chestia asta?

Nu mi-a răspuns. Mă rog, unii ar zice că cele 3 secunde de deget mijlociu ridicat ar fi fost un răspuns, dar eu cred că voia să vadă din ce direcţie bate vântul. Eram în living, dar cred că adia o briză, totuşi. Scoatem, după lupte seculare, care au durat juma’ de oră, bagajele în curte. Desigur, cele 3 javre aplaudă frenetic. Oups! Doar două dintre ele, căci Svejk s-a strecurat pe lângă cucoană şi se latră cu alte javre pe stradă.

– Svejk, vino imediat înapoi, zbiară cucoana, cu voce panicată.

De data asta, cred că Svejk a fost cel care a ridicat un deget. Şi el voia să vadă de unde bate vântul, probabil. Şi o ia la fugă, oprind la fiecare gard, în dosul căruia era câte un dulău, înjurându-l de mamă, bunică, mătuşă şi alte rude canine. Aaa, şi pişându-se, afectuos, pe gardul ăluia, să îi arate el cine e şeful.

Aşa că, vreun sfert de oră mai târziu, nevastu’, transpirată toată, îl recuperează pe Svejk, în ovaţiile entuziaste ale tuturor javrelor care locuiesc pe stradă. Vreo 30-40, aş zice, după hărmalaia care se aude.

Mai există puţin loc în maşină, dar nu pentru o imprimantă şi un copil. Mă rog, un copil înalt aproape cât mine, dacă îmi amintesc eu bine. Că ştii cum e cu bărbaţii ăştia şi copiii. Parcă îşi amintesc bărbaţii, aşa, ca prin vis, că există în casă nişte omuleţi care fac gălăgie câteodată şi au nevoie de încălţări cam des.

Plecăm.

– Hani, trebuie să oprim şi la farmacie, că avem de luat… şi urmează o înşiruire complexă, complicată şi inutilă. Om deschide, la ţară, vreun punct de prim ajutor şi aşteptăm vreun cataclism, oare?

– Sigur, hani. Oprim.

La farmacie, desigur, coadă. În faţa noastră, o familie. De pensionari. Genul antipatic.

– Vreu Diclofenac la cutie.

– Uitaţi. Acesta este. Ştiţi cum să îl luaţi?

– Nu e ăsta. E altfel de cutie.

– E singurul fel de Diclofenac pe care îl avem.

– Mă înveţi dumneata pe mine? Am văzut la o vecină altfel de cutie. (Ah, eternul “dumneata”. Atâtea injurii, sub forma asta politicoasă)

După 3 minute, farmacista îl convinge că e acelaşi lucru cu ce a văzut el. Dar intervine şi ea:

– Dar Faringosept fără zahăr aveţi?

Priceless.

Imprimantă, copil, mega image, încă nişte sacoşe, câinii cocoţaţi pe copil, copilul cocoţat pe câini, sacoşele peste toţi, nevastu’ cu picioarele amorţite de câte bagaje avea puse peste şi pe lânga ele. Pe DN1, omor. Parcă eram în filmele alea americane, când se anunţă că urmează să pice meteoritul peste oraş şi toţi o întindeau.

După un calvar şoselistic, iată-ne ajunşi.

– Nu deschideţi uşile maşinii, până nu se închide poarta, zbier eu, căci javra aia mică o întinde, de cum gaseşte vreo gaură. Slavă cerului, s-a închis poarta, căci potaia deja o întinsese.

– Hai să descărcăm, spun eu. Mă rog. Încerc să spun, căci vorbesc singur…fetele au şi întins-o. Clar. Trebuie să fac ceva, căci autoritatea mea pare a fi compromisă grav. Lasă, că fac altă dată. Că acum am de descărcat. Şi descarc. Şi descarc. Nu mult. F’o juma’ de oră.

– Hai să cărăm bradul înăuntru, mă iau ăştia de proaspăt. (Slavă cerului, bradul l-a cumpărat, respectiv cărat, până aici, socru-meu. Că, desigur, nevastu, salvatorul planetei, a vrut brad în ghiveci. Ecologie curată, care va să zică. 50-80 de kile, acolo, să fie în casă. Că după crăciun, hani, îl plantăm în grădină. Unde, lângă ceilalţi 150, în 200 de metri pătraţi?)

-Hai.

Cărăm. Bagaje. Brazi. Împodobim. Brazi. Împachetăm. Cadouri. Despachetăm. Bagaje. Spargem. Farfurii. Oups! Pardon. Crăciun, nu?

Spre seară, obosiţi, dar cu satisfacţia lucrului bine făcut (oups! Seamănă cu ceva ce s-a mai auzit?), ne pregătim să vină moşu’.

– Hai, du-te şi îmbracă-te.

– Uite blugii pe mine, femeie.

– Nu. Ştii tu.

– Ha? Să fac pe stripăru’? Îmi pun papillon? Mă îmbrac în pompier? Poliţist? Caută nişte muzică d-aia, de scandal, atunci, dăm oamenii afară din casă şi…

– Hai, lasă miştou’ şi du-te să te faci moş.

– Păi moş sunt, nu e nevoie să mă fac.

– Doar n-o să zici acum că o laşi pe nepoată-ta fără moş.

Pus în faţa acestui şantaj ordinar, cedez. Urc în dormitor. Pe pat, costumul ăla odios, din poliester, cusut cu fir de păianjen. Care, desigur, cedează, când îmi pun pantalonii pe mine. În zona dintre stângul şi dreptul, o porţiune de vreo 30 de centimetri este expusă oprobiului public. Şi frigului, că trebuie să mă plimb pe terasă vreo 5 minute, să mă vadă pe geam plodu’ ăla mic, să mă cheme el, că altfel riscă să se sperie de moş. (Aşa mi s-a menţionat, în indicaţiile de regie, la care au participat nevast, cumnată, cumnat, soacră, copil. Numai popa din sat a lipsit. Aaa, şi clopotarul Ilarie. ) Şi s-a lăsat frigul. În timpul ăsta, am senzaţia că, dintre picioare, se aude chinchet cristalin.

În fine. Mă bagă în seama şi intru. Mă aşez pe un fotoliu, cu grijă, cu picioarele bine strânse, în ovaţiile generale de genul: “Moş Crăciune, Moş Crăciuneeeeee”. Aaaa. Şi în hlizeala generală, mama voastră de miştocari. Că, dacă mă mai prindeţi voi în posturi de astea, compromiţătoare……

Acum, când scriu astea, m-am refugiat în cămară. Căci sunt aşteptat. În sufragerie. Cum de cine? De vreo 300 de cutii, cutiuţe, hârtii de cadouri, hârtiuţe, pungi, resturi de popcorn (da, nepoată-mea a primit un aparat de făcut popcorn), bucăţi de fundă, farfurii cu resturi de prăjituri, biscuiţi. Biscuiţi de oameni, biscuiţi de câini şi alte bunătăţuri specifice crăciunului. Toate mă aşteaptă. Să le strâng. Să le spăl. Să le mătur. Să le pun la locul lor. Iertare. Am auzit, cumva, din sală, vreo voce care zicea de bucuriile Crăciunului?

În rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s