Mitul prinţului şi, mai ales, al prinţesei


Aia mică a trecut de la pampers la făcut căcuţă la oliţă. Uraaaa!!! Ia să îi citească mami o poveste. Păi care? Aia cu prinţesa şi prinţu’ fermecat. Prinţesica, aia care era harnică. Mă rog, asta cu harnică poate trece aşa, mai neobservată. Mai dă cu puful ăla de scuturat prafu’, gătită de zici că se ducea la o şedinţă de gang-bang, mai se uită oleacă în oglindă să vadă dacă ciuful (blond, desigur, că unde aţi văzut prinţesă care să nu fie blondă? Cum? Albă-ca-zăpada? A fost o eroare care nu se va repeta, promitem cu mâna pe inimă sau pe alte organe, mai mult sau mai puţin interne) îi stă perfect, căci, altfel, praful respectiv riscă să nu se auto-şteargă de unul singur. Se mai învârte puţin printr-o bucătărie atât de curată şi ordonată de îţi dai seama imediat că e folosită numai la filmare, să impresioneze musafirii şi telespectatorii cu cât de curată e prinţesica.

După ce face la oliţă, trece la buda aia mare. E şi mai bine, că, în încăperea aia cu faianţă e şi o oglindă. În care copila se poate vedea şi mai prinţesică. Mai un puf de pudră din pudra mamei, mai o uitătură cum a văzut ea că trage Cenuşăreasa, mai un pic de ruj. Totul, ca să fie prinţesă între prinţese. Şi, desigur, ce mamă ai fi tu, dacă nu ai încuraja-o? Aşa că “Prinţesa lu’ mama”. “Eşti ca o prinţesă”, zice mătuşa aia mustăcioasă, cu ochelari ca fundurile de borcane de murături, nesimţind mirosul copilului spălat acum 2 săptămâni, că în cartea cu prinţese nu scria nimic cum că prinţesele ar trebui să dea jegu’ jos.

Ajunge şi la plicticoasa aia de şcoală. Deoarece să tragi linii (nu de-alea albe, te rog frumos) şi cerculeţe pe caiet e plicticos, fetiţa mai desenează câte ceva. Ce? Păi ce să deseneze? O prinţesă în rochie d-aia, de prinţese. Cu decolteu, fără bretele. Nu? Ai uitat? Şi creşte fata. Normal, Barbie rulz, aşa că prinţesa poate să fie şi niţel mai despuiată, că prinţii nu se uită la prinţese prea îmbrăcate, a aflat ea. Dar ce fel de prinţ? Păi la poveste spune că tre’ să aibă cal alb. Draci! Calul e atât de depăşit. Mai bine un Mercedes. Tot alb, desigur, că nu se cade să ne depărtăm prea mult de la poveste, nu-i aşa?

Cum? Mercedes e depăşit? Nu mai e cul? Iertare. În preistoria de unde m-am târât eu, era cul dacă aveai Trabant, nu Dacie. Sau Moskvitch. Aşadar, beemveu. Sau Audi. Alb, că de-alea negre numa’ boşorogii comunişti mai poartă. Aşa că fata aşteaptă. Ca să nu se plictisească, îşi dă blaind deit, pe net. Cât stă ea şi aşteaptă aspirantul la titlul de prinţ, se consultă cu, cine alta decât, oglinda. O prinţesă trebuie să aibă minim juma’ de kil de fard, spune la cartea de prinţese, a citit ea. Mă rog, s-a uitat la poze, că cititul este greu, care este. Şi îi zice mă-sii să se uite pe geam, să vadă dacă prinţul a sosit, ca să ştie cât întârzie. Că, dacă respectă ora de randevu, o să zică ăla că e ieftină şi, în loc s-o ducă la cârciumă, o duce direct acasă, la tăvăleală. Mamă, ia uită-te, să vezi cu ce maşină vine. (Sau cal, nu am auzit prea bine ce a zis) Că, dacă vine cu dacie, io nu cobor. Ce-s io, curvă? (Bine, ar spune un cârcotaş ca subsemnatul, asta o stabilisem deja, acum rămăsese de negociat doar preţul) Şi uite-aşa, prinţesă după prinţesă, prinţ după prinţ, mitul lucrează.

Ne minunăm de nunţile minunate, în care ea e o prinţesă, dar nu prea ştie să stea pe tocuri. Şi care îşi aranjează bunătăţile pe care le va servi ginerică mai târziu, băgând mâna în decolteu şi trăgând de ele în sus. Iar prinţul, în costum de prinţ (cum altfel?), pe care nu ştie să-l poarte, că el e obişnuit cu blugi sau bermude, arată ca un ţăran în hainele bune, de biserică. Cravata i-a înnodat-o un unchi care, în tinereţe, a făcut liceul. Că, pe vremea lui, la liceu era obligatorie cravata. Şi tabla înmulţirii, mama ei de tablă, că de asta a repetat prinţul clasa a 3-a de 3 ori. Până a decis regina-mamă (bunica prinţului, căcumarveni) şi a luat situaţia în mână. Adică s-a dus la profa de mate cu sacoşele pline, de a trebuit să deschidă uşa cabinetului cu capul. Prinţul, conştient că trebuie să fie un prinţ azi, nu se scarpină la bighi-bighi mai des de o dată la juma’ de oră, nu la 5 minute, ca de obicei.

‘Tu-le mama lor de chiloţi Armani (cu ambalaj pe care scrie Made in England, designed in Italy, făcuţi pe epava grecească de la Costineşti -căcumarveni să fie în apele internaţionale- de o puzderie de copii somalezi, malnutriţi, dirijaţi de un stăpân de sclavi etiopian), ce mă mai zgârie.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s