Concertul Al Bano şi (foarte puţin de) Romina Power


Trebuie să mărturisesc că am plecat la concertul ăsta tare îndoit. Dacă nu era un prieten, care să ne aducă 2 invitaţii, cred că nici măcar nu îmi deranjam preţiosul din fotoliu. Ca să o citez pe cumnată-mea, “direttamento di crettacico: Al Bano”. Ce să-ţi spun…. Iar dupa experienţa cu Julio Iglesias şi Bob Dylan…..

Parcarea Sălii Palatului, mai plină ca niciodată.

– Să vezi că o să avem acelaşi public ca şi la Julio, îi zic lui Adolf.

Evident: media de vârstă pe care o vedeam în faţa sălii: cam 95 de primăveri.

– Nu credeam să fie, în Bucureşti, atâţia pensionari pe propriile picioare, îi suflu, serafic, nevastului.

– Taci, diavole.

Pe tonul ăsta duios, intrăm în sală. De data asta, într-un mod surprinzător, nu am aşteptat prea mult la intrare. În sală avem confirmarea mediei de vârstă. 96, nu 95. Am fost pe-aproape.

Neaşteptat pentru un italian, nu întârzie. Na, că are şi părţi bune, mă gândesc eu. Dacă are şi pauză, la care să putem pleca, cu atât mai bine.

Primele 2 melodii m-au lăsat cam de marmură. Rece. Complet rece. Şi frumos, că am uitat să adaug asta. Era doar Al Bano, tanti Romina fiind plecată să cumpere sifoane, cred.

Apoi apare şi diva. Ura, de-acu’ se mai înviorează, îmi zic eu. Şi diva începe să cânte. Singură, căci Al Bano s-a dus, la rândul lui, unde îi lăsase rând tanti. La sifoane.

Precum ziceam, tanti cânta. Cum? Atât de bine, încât am ocazia să văd că e încălţată cu sandale, că pe tavanul Sălii Palatului sunt 7 arcuri de pânză, din care, la sindrofii, se revarsă baloane. Romina, se pare, a dat anunţ: “Pierdut voce. O declar nulă”. Mă plictiseşte cale de vreo 3 bucăţi. Melodiile ei sunt nişte chestii mistice, cu Doamne-Doamne, mesaje de dincolo şi alte parscovenii. Şi, tocmai când sunt gata să găsesc o scuză, ca să o întind (gen: a căzut copilu’ şi a făcut buba la genunchi), diva anunţă că va urma să cânte cineva din familie. Văr, nepot, fiu, habar n-am.

Şi cântă şi ăsta. Ce? Cover-uri. După cine? Păi ce te-ai aştepta să auzi, în concertul a 2 italieni? Pink Floyd, normal. Iar vocea? Cam ca a mea, când lălăi, în timp ce mă bărbieresc. Adica o voce de galoş spart în vârf.

Speram ca, după bucata asta de calvar, să fie pauză, ca să o pot tăia. Ciu-ciu. Apare iar Al Bano.

Spre deosebire de colega lui de garsonieră, vocea lui e perfectă. Mult mai bună decât când era tânăr şi în vogă. Cântă nişte manele siciliene, cum le numeşte Hitler. Dar care te fac să ţii ritmul. Din picioare, din degete, dând din cap precum căţeii ăia de pluş pe care şi-i pun neamurile proaste în luneta Daciei. Hai să mai stau, totuşi, zic.

Apoi, Il mio concerto per te. Băi frate. Când a început concertul nr. 1 pentru pian al lui Ceaikoski, iar vocea aia plină, matură, s-a avântat, până şi scurtul păr pe care îl am pe ceafă a luat poziţie de drepţi. Nu ştiu cum să te fac să înţelegi. Sublim poate s-ar apropia, dar cuvintele, de data asta, pălesc.

Şi a continuat. Ave Maria, Corul Robilor, mai un Ci Sara, mai un Sempre, Sempre. Cânta şi Romina, dar pe ea o ajuta backing vocals-ul, care prelua când o lăsa pe ea instalaţia. Mai o tabletă de vreo 2 metri diagonală care filma în faţa ta, cât să nu vezi nimic, mai o mână pe bulanu’ lui Hitler, mai o porţie de aplauze.

Apoi. Apoi, Liberta. Nu mi-e ruşine să o mărturisesc: am plâns. Îţi intrau vocea aia, şi versurile, şi semnificaţiile lor, şi totul, până în măduva oaselor. În timpul melodiei ăsteia, mi-a venit ideea titlului scrierii de faţă: concertul la care Hitler nu a mai fost Hitler. Mă strângea de mână, cum nu cred ca a mai făcut-o vreodată. Nu garantez, dar cred că şi ea a pişat niţel ochii. Pe urmă i-a trecut, staţi liniştiţi.

Mai o manea napoletană, mai un Sharzan, mai un O Sole Mio, mai invită nişte spectatori pe scenă, mai un moş nu se desprindea de mâna Rominei (cred ca i-a pupat-o cu foc de vreo 15 ori, de trebuie femeia să dea cu dezinfectant după ce iese de pe scenă), mai apare mama lui Al Bano (89 de ani), alături de ei. Al naibii macaronar, ştie să facă spectacol. El. Ea a fost adusă să fie plimbată, doar ca un urs care dansează în faţa şatrei ţiganilor lingurari.

Apoi, el îi strigă pianistului: Maestro, il imno fantastico. Iar pianistul începe. Deşteaptă-te, române. Imnu’ nostru, mă. Nu ştiu cum m-am trezit în picioare, fredonând alături de pian. Şi de jumătate din sală. Ca să îl citez pe Adrian: a trebuit să vină un italian să ne spună să nu mai stăm în genunchi. E a doua oară, în seara asta, când nu îmi găsesc cuvintele, ca să îţi descriu ce am simţit.

După asta, au mai fost vreo 2 bisuri. Pentru mine, însă, concertul s-a oprit acolo. La imnul naţional. Ăla ale cărui cuvinte nu le mai ştim în întregime. Pe care nu l-am mai auzit de o groază de timp. Iar când, surfând pe canalele televizorului, îl auzim, trecem, grăbiţi, mai departe.

Nu am crezut că voi spune vreodată ce spun acum: de azi, Al Bano intră, alături de Leonard Cohen, Mark Knopfler, Bon Jovi şi puţini alţii, în locul acela în care mulţi au ajuns, dar puţini au rămas: în forul acela interior, pe care îl avem cu toţii, dar de care ne amintim numai când ne e greu.

Bucureşti, noiembrie 2014. Un an cu câteva urcuşuri şi foarte multe coborâri.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s