Iarna pe uliţă


Azi, despre circulaţie. Pana mea, dacă tot timpu’ sunt cu covrigu’ în mână, ce naiba să vă povestesc şi io?

Precum unii dintre voi ştiţ, în măreaţa noastră capitală a nins. Normal, că la cât dă anormal e totu’, ţine şi vremea isonu’. Şi, deoarece eu sunt şoferu’ de lux pentru toată famelia, normal că am scos bidiviu’ din parcare, să salvez şi io ce puteam salva. Şi, când plouă sau ninge, parcă toţi şoferii din Bucureşti o iau razna.

Aveţ 3 încercări să ghiciţ ce este persoana care conduce un Golf. Roşu. Şi care, la semafor, porneşte dă pă loc după 45 de secunde dă când s-a facut verde, acompaniată, desigur, dă urările dă sănătate, viaţă lungă şi clanţă ale celorlalţi şoferi. Uite, mai dau un pont: în 200 de metri, a ajuns, post-factum, la 100/oră. Nu. Nu e Schumacher, revenit pe macadam. E o blondă, care, năucită dă frumuseţea proprie, atât dă minunat oglindită dă retrovizorul în care belea ochii, a uitat că nu e în budoarul personal, ci la volan, pe şosea. Şosea pe care onor mă-sa a uitat să i-o ofere dă ziua de naştere.

Mai dau din roţi ce mai dau. Un şănţuleţ. Cât să ascunzi în el un pachet de ţigări. În faţa mea, un beemveu. Negru, că deh. Ajunge lângă şanţul cu pricina. Şi mai că îl văd ca pe o doamnă din înalta societate, de pe la curtea Regelui Soare, cum trece peste o baltă. Beemveul în cauză, maşină cu testosteron mult, cât să compenseze pe cel al….dar nu, azi nu sunt rău… parcă îşi ridică poalele fustei, păşind sfios peste şănţuleţul în chestiune. Uşurel, maică, să nu te spargi. Ce dacă durează aproape un minut să treci un şanţ de 3 centimetri adâncime?

La un moment dat, din dreapta, un passat break. Desigur, pasiunea mea, numere de bulgaria. Pe capota motorului, o pereche de coarne. Dau repede pe GPS. Sunt la intersecţia Grigorescu cu Basarabia. Nu sunt în Texas, iar ăla e un passat rablagit, nu vreun cadillac de ranch-man. Deşi coarnele….sau, mai ştii? O umbla nevastă-sa pe cărări neştiute şi o fi zis omu’ să îi arate că ştie.

Nu vă mai pomenesc despre parcarea pe locurile persoanelor cu handicap. La plezneală, îl întreb pe unul: “Bună ziua. Sunt de la securitatea magazinului. Aveţi certificat de handicap, de aţi parcat aici?”. Mutră gen dovleac pe care au fost tăiaţi 2 ochi înecaţi în grăsime. “Hai, dom’le, ce handicapat vine la magazin pe vremea asta? Am parcat şi io puţin cât să intru în magazin. Da’ plec acum. Ce ai vrea să îmi faci?”

Şi pleacă, înainte ca eu, în perplexitatea mea, să îi pot răspunde, cu zâmbet pe faţă. Cum că l-aş otrăvi. Şi m-aş uita la el cum se zvârcoleşte. Malac prost-crescut ce eşti. Trebuia să te ţină mă-ta la colţ, în genunchi, pe cuie, de 3 ori pe zi, în loc să îţi dea grişuleţul cu lapte, de tot atâtea ori.

Ajuns acasă, Manivelă, ciobănescul din curte, îmi arată că mă apreciază. Nu înţeleg de ce, dar nu mă bucură deloc labele lui pe umerii mei. Poate din cauza noroiului? “Hai, diliule, să îţi dau de mâncare”. Demarează greu. Dar mă seceră en passant, numai bine cât să îmi odihnesc cea mai inteligentă parte a persoanei mele într-un morman de zăpadă. Apoasă, ce credeaţi? Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, urc. Din prag, aud: “Săracul de tine…. nu te-ai mai putut ţine până sus?”

În rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s