Fă, când o să fie, fă, şi la noi cum e în Germania?


Sunt foarte bolnav. De mic copil am fost, însă părinţii nu m-au înţeles. Boala era perfidă şi lovea brusc şi pe neaşteptate. În general, când aveam vreo teză la şcoală sau când apăreau treburi casnice neplăcute, de genul “Treci imediat şi fă curat la tine în cameră. Nu vezi ce cocină e?”. Îi explicam, cu lacrimi în ochi, maică-mii, cât de bolnav sunt. Îi spuneam de rinichi, splină, ficat, ba mă documentasem până şi de misteriosul pancreas. Maică-mea mă consulta, cu ochi expert, şi punea diagnosticul: “Suferi de lene”. Şi, deşi eu ceream antibiotice, sulfamide, antidepresive, tot ce îmi oferea era o scatoalcă după ceafă. Femeie simplă, deh. În mod ciudat, leacurile astea băbeşti aveau şi ele eficacitatea lor. Printr-un ciudat efect, boala dispărea. Pentru o bucată de timp, în general până la urmatoarea sarcină şcolară sau casnică.

Dar de ce vă povestesc asta? Ca un preludiu. Că mereu se plâng cucoanele că nu e suficient preludiu, aşa că am zis să le arăt eu lor. Na! Dar să o luăm pieptiş. Sâmbătă dimineaţă m-am dus să mă caut. Bine, nu şi la cap, că nu vreau să aflu veşti rele, da? Clinica unde făceam eu analize e într-un mall. Nu dau nume, nici de clinică, nici de mall, pentru că nici una, nici celălalt n-au virat niciun leuţ până la ora asta, aşa că ciu-ciu. Cum ies eu ca o floare de crin imperial, alb-alb (la moacă – o fi fost de la luat sânge), în faţa lifturilor îi văd pe Gheorghe Unu şi Leanţa (nume inventate de mine, acum, pe loc, cu acel talent grozav cu care nu încetez să mă laud).

– Fă (nume de alint, desigur, căci nu cred că Gheorghe Unu i-ar vorbi altfel Leanţăi), când o să fie, fă, şi la noi cum e în Germania?

– Ce vrei, dragă, (acel apelativ de tută, dar deh, dacă nu suntem în Germania), dacă nu face şi dacia maşini ca merţedesu’….

Şi ghici ce îmi trecu mie prin cap. Nu. Nu te bucura, că nu era un glonţ de 9 mm. Îmi trecu prin cap să îi răspund. Acum, nu atunci, că mă ştii că-s un timid…

Aşa că o să îţi povestesc cum a decurs mai departe ziua de sâmbătă şi o să îţi răspunzi. Singur-singurel, mai ceva decât un nene care tocmai a anunţat-o pe cucoană că mai are un copil cu vecina.

Plecând de lângă Gheorghe şi Leanţa, ce cugetai io? Hai să plătesc şi telefonu’, dacă tot sunt aicişea, să mă laude nevastu’, că-s băiat de casă. Când să ajung la vodafone (nici ăştia n-au virat niciun leuţ, de asta îi şi scriu cu literă mică), văd într-o vitrină nişte croissants. Da, croissants au beurre, care merg atât de bine cu café-au-lait. Na, ca să visezi la Sena. Mă duc glonţ la Leanţa 2, tanti care deservea trotineta aia şi îi zic:

– Bonjour. (Desigur, nu pricepe aluzia)

– Bună ziua.

– Aş vrea şi eu 2 croissante, vă rog.

– Nu pot acum, că nu îmi merge casa. (Mă rog, eu nu voiam şi casa, dar ce să îi zic?) Puteţi reveni în 10 minute? (Puteam eu să îi spulber visele de sâmbătă dimineaţă?)

– Sigur.

Hai să plăteşti telefonu’, Mirceo. La magazinul ălora, o tanti ridica grilajul. Am ajuns numa’ bine, îmi zic eu, în mintea mea, atât de plină de ceaţă. După care, aceeaşi duduie se aşează, mai ceva decât Ecaterina Teodoroiu, (Pe aici nu se trece, dacă aveaţi nevoie de scheme ca să pricepeţi) cu braţele larg deschise, în prag. M-o şti şi îi sunt atât de drag? Vrea să mă îmbrăţişeze?

– Îmi pare rău că nu pot răspunde sentimentelor Dvs: sunt bărbat însurat, îmi vine să îi zic. Dar nu. Înainte să deschid gura, ea zice:

– Încă nu e deschis, nu puteţi trece.

– Păi de ce?

– Nu au venit colegii mei

10 minute şi 187 de mame şi alte organe pomenite mai târziu, apar cei 2 colegi. Apatici, aşa ca de sâmbătă dimineaţă.

– Bună ziua. Am de plătit abonamentele pentru numărul 072….

– Aveţi factura?

– Nu, dar am numărul.

– Sâmbăta nu se poate, că nu avem casierie şi acces la bla-bla-bla. Puteţi plăti cu cardul?

– Nu, că în epoca de piatră din care m-am târât, numai şamanii şi şefii de trib au card. Iar telefonul pentru care vreau să plătesc este al zeului MiSeRupe.

Dar nu. Nu am zis asta. M-am mulţumit cu un simplu “Desigur”

Gata. Am plătit, hai la minunatele croissants au beurre, care îmi bântuiau imaginaţia. Glonţ la Leanţa 2.

– S-a rezolvat problema cu casa?

– Nu prea, da’ … aveţi nevoie de bon?

– Nu, că folosesc Zewa.

Fără să priceapă, îmi dă cheia de acces către Paradis: croissants au beurre.

2 croissants mai târziu, viaţa se vedea mult mai în roz. Hai, Mirceo, dacă tot eştia aici, să duci hainele alea care zac de 2 săptămâni în portbagaj, la curăţat. Şi, dacă faci şi cumpărăturile, prevăd poza ta pusă la panoul de onoare, cu titlul de “Angajatul săptămânii”.

Hopa în Dastăr, şi vruuummm-vruuummmm la auchan. Tot cu literă mică, că nici nesimţiţii ăştia nu s-au simţit. Iau maldărul de haine din maşină şi …şi, în mijlocul uşii, Leanţa 3, 4, 5 şi 6 fumează. Le cer, politicos, voie să trec şi eu. Se uită la mine, de parcă le-aş fi băgat mâna sub fustă. Ofuscate, îmi dau voie. În faţa spălătoriei, pustiu. Grilajul tras pe jumătate. Nu-i bai, aştept. 5 minute. 10. 15. Mestecând cristoşi, psaltiri, cristelniţe şi alte obiecte de cult bisericesc, mă retrag la maşină, cu braţele pline de boarfe. Apoi mă întorc, să fac cumpăraturile. În spălătorie, Leanţa 7 şi Leanţa 8, rotunjite gen balon, molfăie la nişte franzele întregi, deghizate în senduiciuri.

Repetând operaţiunea cu obiectele de cult, mă avânt printre detergenţi, mezeluri, cosmetice şi alte semne ale globalizării. Ajung la legume-fructe. O familie face cumpăraturi. Tatăl, mama şi plodul. Fo 8-10 anişori. Mama şi tatăl, Gheorghe şi Leanţa 9. Plodul, Gheorghe Junior.

– Gheorghe Junior, ia şi din ăştia albi, zice Gheorghe Senior, umplându-şi gura cu un pumn de boabe de struguri. Negri.

– E buni, zice Leanţa 9, în ochii ei rotunzi şi calzi jucând dragostea de juncă pentru viţe….ăăăă…de mamă pentru copil.

– E buni, zice Gheorghe Junior, printre molfăituri.

Aşea, micule, îi urez eu în gând. Alimentează-te, că pari cam plăpând. În mod special, îmi fac de lucru pe acolo, să văd cât se vor furaja. Moka. Vreo 2 sacoşe de struguri (şi prune) mai târziu, cedez nervos.

– Poftă bună, le urez cu voce tare, zâmbind cald. 3 perechi de ochi bovin….ăăăă…calzi se uită către mine cu recunoştinţă.

Ies. Încarc cumpărăturile în maşină. Ăăăăă, în Dastăr, am vrut să zic. Plec, zâmbind, căci, din difuzoare, părosul ăla de Bob Marley îmi recomandă să Jammin’. Când să ies din complex, un Audi (negru, cum altfel?), ieşind din parcare, îmi taie calea, de pup parbrizul, din frână, că să nu îi pup ăluia maşina. De la volan, zâmbetul sfidător al lui Gheorghe Doi.

Şi daţi-mi voie să îi răspund lui Gheorghe Unu. La faza cu Germania. Gheorghe Unu, o să fie şi la noi ca în Germania, când toate Leanţele şi Gheorghii vor fi pus mâinile pe piept, fără să lase urmaşi. Altfel spus, când o zbura porcul.

În rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s