O sâmbătă la mare


Săptămâna care a trecut am fost cuminte. Aşa se pare. Că a decis Hitl…ăăăă…ştiţi voi să mă ducă la mare. Plecat dimineaţa, la 9 juma’ , întors după-amiaza, la 7. Da. Da’ luăm şi javrele din dotare, să ne priască mini-excursia, cum îi prieşte unei grăsane urcatul pe scări.

Ne aşezăm noi pe drum, cu Dastăru’ ştiut deja, din poveştile anterioare, şi haida către răsărit, că de acolo ne vin lumina, gazu’, curvele blonde (deşi avem şi o producţie internă suficientă şi pentru consumul intern, şi pentru ceva export. La gaz mă referam, desigur.)

Evident că pe drum începe: mai încet. Mai încet. Mai înceeeeetttt. Desigur, într-un mariaj, procesul de pizdificare trebuie să fie rectiliniu, uniform şi, mai ales, constant. Până şi bicicliştii cred că ne dădeau cu tifla, în timp ce ne depăşeau.

Dar să nu mă mai plâng, că tot ‘geaba. Un’ să mergem? Hai la Mamaia, că e mai aproape. Nu îmi făceam griji că ar fi aglomerat, că deh: sfârşit de sezon, da?

După un secol parcurs ca acum 4 secole, cu poştalionul tras de un cal cu hemoroizi galopanţi (singurul lucru care galopa, vă asigur), ieşim de pe autostradă şi ne îndreptăm către capătul Mamaiei, spre Năvodari. Să nu respire câinii aerul expirat de alţii. Pe plajă, un vânticel numa’ bun. Cam forţa 13 pe scara Beaufort, dacă îmi mai aduc eu bine aminte din şcoală. 12 e măsura pentru uragan, da’ cine stă să mai măsoare?

Ne aşezăm noi, stăm niţel la soare, după care îi vine cucoanei ideea să îi dăm drumul niţel din lesă şi lui Svejk, să simtă şi el că e vacanţă. Zis şi făcut.

20 de minute şi 6 kilometri de alergat pe plajă după el mai târziu, mă aşez pe şezlong. Mai slab, mai gâfâitor, mai experimentat în înjurături savante, involte ca o fundă de tort Marechal (întrebaţi-vă bunicile, că voi nu ştiţi să faceţi decât plăcintă cu mere). Gata, ajunge cu plaja. Fo oră juma’.

Hai să mâncăm, Hitl… ăăăă…nevastă, că stomacul meu şi-a dat întâlnire cu şira spinării şi o pun de-o revoltă. Unde să mergem? Că suntem şi cu bestiile. Hai acolo, la X. Nu, că nu găsim umbră în parcare, să lăsăm javrele în maşină. Cucoana, cu aroganţa caracteristică: mergem la Taverna Sârbului. Păi aia au şi mai puţină umbră în parcare. Adică deloc. Lasă, că mergem cu potăile în cârciumă şi stăm pe terasă. Făi, nu o să ne lase. Lasă, că mă descurc eu. Evident, nu s-a descurcat. Nişte chelneri amabili ca oţetul ne-au explicat că nu e voie. Că nu acceptă clienţii asta. Care clienţi, bă, că nu e nicio masă ocupată? Da. Da’ dacă vin?

Aşadar, plecăm, mestecând înjurături, în loc de porc. Mergem în zona Cazinoului. În Mamaia. Uite o terasă. Ballans. Ne aşezăm acolo. Vine un nene cu meniul. Da. La singular. Unu’. Că dacă îl uzăm pe al doilea? Îl cer amabil, şi pe al doilea meniu, uite-aşa, d’al dracu’. Nu prea înţelege el ce naiba aş putea să fac cu încă un meniu, că scrie acelaşi lucru ca în primul, da’ treacă de la el, îmi face hatârul.

– Paste Carbonara pentru cucoană, cordon bleu cu piure de cartofi pentru mine. (Inutil să vă zic că era scris, ca în orice restaurant al cărui şef a fost repetent, Gordon Bleau)

– Imediat.

Cucoana pleacă să se spele pe mâini. Băiatu’ vine cu băuturile.

– Parcă cartofi prăjiţi aţi vrut la garnitură. (Scuzaţi cacofonia, da’ încerc să redau fidel)

– Nu, piure.

Pleacă. Vine peste nişte minute, cu mâncarea. Desigur, paste Bolognese.

– Am cerut Carbonara.

– Sigur? Nu Bolognese? Că eu aşa am scris.

– Lăsaţi-le pe astea, ziserăm noi, cu dulceaţă în glas.

Nu detaliez. De nemâncat. Îi dăm banii, aduce restul. Îl iau pe tot. I se lungeşte moaca. Asta e, flăcău. Ce oferi, asta primeşti.

Cucoana, nervoasă, zice: vreau ceva dulce, că mor de foame. Uite acolo, au clătite. Hai. Mergem. Cu Nutella, v-aş ruga, o clătită, zice ea. 10 lei, îi răspunde vânzătoarea. Ăsteia i se lungeşte faţa. Cât? Aveţi preţurile afişate. Mă aştept, din clipă în clipă, să izbucnească. Vânzătoarea, nu Hitler. Ne va zice ceva de genul: dacă nu vă permiteţi luxul, nu cumpăraţi. Ufff! S-a calmat. Nu ne-a zis nimic. Am scăpat, de data asta. Doar privirea ei ne făcuse să ne simţim mici.

– Asta nu e Nutella, îmi zice nevastu’.

Brusc, îmi amintesc faza aia: Antoine, nu te mai mânji pe mâini cu Nutella. Nu e Nutella, e căcat. I-o spun. Îmi arată degetul. Bine că, totuşi, a mâncat câte ceva. Dacă nu, m-ar fi bătut.

Hai să ne plimbă pe plajă. Hai. Javrele se împiedică printre picioarele noastre, încât mergem de parcă am fi băuţi. Nu suntem. Jur. Suntem doar nemâncaţi. Trecem pe lângă un şezlong, unde o tânără demoazelă, cam rotunjoară, mestecă la ceva. Clefăitul ei acoperă zgomotul valurilor. Obsesiv. Probabil că îşi mestecă iubitul. Nu. Uite-l că apare. Se aşează şi el pe şezlong şi începe să clefăie şi el. Îmi închipui cum arată o masă de familie la ei şi, brusc, mă păleşte dorul de casă.

Luăm câinii la subraţ şi ne retragem repejor. Hai acasă, că ăştia riscă să ne mănânce şi pe noi.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „O sâmbătă la mare

  1. Dan

    Omule, am ras. Ca o fi fost de plans, tu stii. Dar eu am ras. Daca am gresit, imi cer scuze (si in plus promit sa nu clefai )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s