Les jours se suivent, mais se rassemblent pas


Există o expresie franţuzească: “Les jours se suivent, mais se rassemblent pas”. Cum ar veni, pentru ne-vorbitorii de franţuză, zilele se succed, dar nu se aseamănă. Eu am constatat asta ieri. Da’ cu aplicabilitate la ore.

Capitolul 1. Ziua mea a început cam aşa: la prima oră a trebuit să plătesc o taxă la o bancă. Intru ca o floare parfumată într-un Raiffeisen, de pân zona mea. Personajele: la ghişeu, o tanti mai tomnatică. În spatele lui. În faţă, o alta, în rolul clientului. În spatele acesteia, sucsemnatu’. Într-o cuşcă de sticlă, pe care scrie “Director sucursală”, o jună despletită, cam bunăciune în timpul ei liber. Şi în timpul serviciului. Genul pe care ai întreba-o dacă ştie ce culoare avea calul alb al lui Mihai Viteazu. Linişte. Dimineaţă. Şi, deodată, Clicccckkkk!!! Zgomot de aparat foto. Mă întorc, fulgerat de idea că m-au prins paparaţii ăia. În spatele meu, nimic. Rotesc privirea… doamna director de sucursală, cum scria pe geamu’ beroului ei, cu stânga îşi ridicase părul niţel, se holba languros în telefonul ţinut în dreapta şi zâmbea seducătoro-bovin (de sex femelin) în faţa obiectivului acestuia. Selfie de director în exerciţiul funcţiunii, ce ştii tu?

Capitolul 2. Sunt şofer. Conduc, fie mai agresiv, fie boşorogeşte. Depinde dacă sunt singur în maşină sau cu Hitl…ăăăă…sau dacă nu sunt singur. În general, însă, sunt un şofer disciplinat. La trecerile de pieton, acord mereu prioritate celor care se aventurează pe riscantul alb-negru-alb-negru. Mai ales dacă e vreun lemn de mesteacăn care ar putea să îţi trateze ţie, cititor bătrân, criza vârstei de la a doua în sus. Dar ieri…. Ieri, opresc, ca un băiat bine-crescut, pe care mama l-a îndopat cu vitamine şi untură de peşte când era mic, la o trecere precum cele sus-menţionate. Când pe lângă mine, vâââââjjjjj, ceva se năpusteşte pe trecere, în timp ce nişte amărâţi de pietoni se chinuiau să ajungă de pe un mal pe celălalt. Nu. Nu era vreun şofer idiot. Era un biciclist. Care, tot el, începe să îi injure pe pedeştrii ăia. (Nu, cititor pervers. Pedeştrii, nu pederaştii. Adică ăia care merg pe jos, nu cei care o iau în rimă). Şi înjura urât, nene. Urât. Suficient cât să îţi vină să cobori lejer din maşină, fluierând un cântecel (de-al lui Justin Bieber, de exemplu, că alea merită fluierate la greu), după care să îi rupi avortonului pe 2 roţi ghidonul de cocoaşă. Şi să îi înfigi soneria în c…

Capitolul 3. Spre după-amiază merg cu Hitl…ăăăă…ştiţi voi… să facă o anchetă socială. La o băbuţă. Era un caz mai naşpa, că se pare că cineva îi făcuse figura şi o convinsese să îi vândă casa pe boabe de fasole.

Hai să îi zicem doamna P. Nimerim întâi, din greşeală, la o vecină, dar poate că o să vă povestesc altădată despre ea. Să revenim la cursul poveştii. Doamna, văduvă de general, profesor la Academia Militară Regală. Regală, Gigele, nu aia care scoate pifani care nu ştiu unde e trăgaciul. 92 de primăveri, doamna P. O pensie amărâtă, care se asorta bine cu legitimaţia de veteran de război. Deh, se ştie că veteranii de război, dacă au supravieţuit, trebuie eutanasiaţi. Avusese un băiat, medic. A murit, băiatul. Frigiderul, mai mult gol, în el cu o coadă de peşte, 4 ouă, 4 mere şi cam atât.

– Aţi mâncat ceva azi?

– Să vă spun adevărul adevărat, nu am prea mâncat.

Nu era prea senilă, cum ne aşteptam şi cum ar avea dreptul să fie orice om la 92 de ani. Ne arată, printre altele, patul ei. Cearceafuri roz, brodate. Vechi, dar impecabil călcate.

– Doamnă, dar mai puteţi călca, la vârsta dumneavoastră?

– Nu mai pot. Dar îmi duc aşternuturile la nufărul.

Ce înseamnă educaţia, hali-v-aş. Mi-a rămas respiraţia undeva pe drum. Probabil se împiedicase în nodul din gât. Pensie de rahat, vârstă la care majoritatea miros demult florile de la rădăcină, singură. Dar cu educaţia aia în spate, care ţi-a zis că tre’ să stai cu spatele drept, să mănânci cu gura închisă şi să fii curat. Curat, Gigele. Curat. Nu ca la târlă la tac-tu, unde se făcea curat numa’ de Crăciun şi de Paşte.

Apoi m-a luat pe franceză. Cred că voia să mă testeze, doamna general. Aici n-a reuşit să mă încuie, dar mi-a dat-o peste nas urgent, schimbând-o pe germană. Unde eu am scârţâit mai ceva ca uşa de la intrarea în casa unei femei urâte şi singure. Ne-a mărturisit că cel mai mult o apasă singurătatea.

După 2 ore şi jumătate, am plecat de acolo. Încântat, trist, cu un gust leşios în gură, filozofând amar, incredibil de încântat, totuşi, că specia asta nu a dispărut. Ne revedem luni, doamna general.

Voiam să trec la capitolul 4, derizoriu, de cârcoteală. Dar simt că ar trebui să mă opresc aici, pentru a nu altera amintirea acelor 2 ore juma’. Gigele, educaţia. Educaţia şi autocontrolu’. Degeaba vii cu justificări, cu pretexte. Te amăgeşti. Fără educaţie şi autocontrol eşti dăcât un alt specimen inferior al speciei. Şi, când viaţa ţi-o va trage la temelie, ceea ce ni se întâmplă, inevitabil, de-a lungul curvei ăsteia de viaţă, o să apari aşa cum eşti tu, fără coroana de justificări şi pretexte.

Educaţie şi autocontrol, Gigele. Fără ele, eşti dăcât un Gigel.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

2 răspunsuri la „Les jours se suivent, mais se rassemblent pas

  1. Andia

    Les jours se suivent et ne se ressemblent pas.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s