O zi la mall


N-am avut ce face. Nevastu’ voia la mol. Că câr, că mâr, nimic. Expoziţie de rechini. Or something. M-a ambarcat şi…vira ancora. Unde în altă parte decât la mol băneasa?

Aveţi aici concluziile. Cam schematice, da’ vi le dau moka, aşa că să nu aud gălăgie.

Pe locurile rezervate pentru handicapaţi, opreşte un Audi. Negru, că deh…dacă nu avem puţ…dar nu. Nu zic nimic, că îmi scol în cap deţinătorii de maşini bengoase negre. Din el, coboară 2 persoane. Mă uit cu atenţie, să văd care dintre cele 2 e cea cu handicap. O demoazelă platinată, cam aşa cum era voga prin anii ’90, printre coafeze. Ia să văd cum e îmbrăcată. O fustă …ăăăă… nu. Nu o fustă. O curea mai lată puţin. Da’ nu mult. De sub curea, 2 şanuri lungi, cocoţate pe tocuri. Nu înalte. Vreo 40 de cm, cred. Un maieuţ subţire, subţire, pe sub care nu purta decât cele 2 bucăţi de silicon. Ce mă-sa? Doar a investit fata. Să nu i se vadă investiţia? Aşadar, liniştit că nu ea e persoana cu handicap, mă holbez la uşa şoferului. De unde iese un nene. Vreo 130 de ocale. Da’ de-alea mari, de-a lu’ Cuza, nu de-alea măgărite. Nu vreau să continui descrierea, că îmi taie chefu’ de viaţă. Da’ se mişca normal, asa că nici el nu era cu handicapu’. Mă rog, nu la vedere. O fi rămas, sireacu’ handicapat, în maşină, m-am gândit. Homo erectusul avansă, apoi, sub privirea gol-admirativă a acelui tandru lemn de mesteacăn, în care se citea cum îl iubeşte ea, până la ultimul leu. Pardon, euro, că leu’ nu e pentru valoroase.

Dragele mele (nu mă frecaţi la melodie că se zice “dragile”. Mie nu-mi place. Aşa că dragele), câteva remarci despre urmaşele Evei. Urmaşe de mol, desigur. Vara nu avantajează pe o foaaaarte mare parte dintre femei, asta e clar, vorba lu’ nevastu’. Da’ să fiu mai la obiect.

Nu purta niciodată un tricou cu spate de “dantelă”. De-aia gen perdea ieftină, de bufet de gară sătească. Mai ales când pe partea din faţă scrie “Look at my boobs”, iar tu eşti plată ca deşertul. Deşertul Kalahari, vă rog frumos, fără boşimani, că ăia sunt plecaţi la bere.

Tăiaţi-vă etichetele. De la sutiene, tricouri, chiloţi, bluziţe. Toate confecţiile vin, în ziua de azi, cu nişte etichete care pot sluji şi pe post de cearceafuri, dacă ai musafiri. În care, considerând fabricantul că eşti idiot, îţi explică şi că trebuie să ieşi din haine, înainte să le bagi la spălat. Da’ io citesc cărţi, mam’zel, nu eticheta de la chiloţii tăi, care îţi iese atâââât de sexos la spate din blugi, care, desigur, sunt cu talie joasă.

A propos de talie: nu toate femeile au norocul să aibă o talie de manechin. Sau, poate, nici nu au muncit oleacă pentru asta. Dar, dacă tot nu ai talia aia, nu purta blugi sau fustă cu talie joasă şi tricou scurt, astfel încât telespectatorii să îţi poată admira tăliuţa stil omuleţul Michelin.

Acum, dacă tot ai pus o fustă scurtă şi nu te-a dus mintea că s-ar putea să ţi se ridice pe coapse, ai sânge în tine şi las-o să se ridice. Nu trage de ea din 2 în 2 minute, schimonosindu-ţi şi corpul, şi faţa. A propos de aranjat: e admirabil când bagi tu mânuţa ta, în public, în decolteu, ca să îţi ridici pectoralii. Absolut d-e-l-i-c-i-o-s. Şi, dacă tot vorbim de pectoralii ăia. Un sutien a cărui baretă se ridică înspre ceafă: ce spectacol mai grandios îţi poţi dori? Poate doar nişte picioruşe dezgolite până la ovare, de pe care celulita pare a cliva în sistem orto-clino-rombic, aşa cum am avut fericita ocazie să admir în acest minunat edificiu care distribuie fastfuduri, filme de duzină, hăinuţe la preţuri de puţuri petroliere şi, desigur, multă auto-satisfacţie.

Dacă ştii că transpiri mai serios la căldură, iar afară sunt peste 30 de grade, îţi sugerez să nu mai porţi hăinuţe albe sau de culoare deschisă. Că te miră, pe urmă, de ce chicotesc unii în jurul tău. Că îţi văd tot inventarul, de aia chicotesc.

Daca vrei să fii naturală, fiind tu o “dujmancă” amarnică a epilatului, poartă, naibii, pantaloni. Teddy Bear e funny doar în varianta pluş, nu şi viu. Nu îmi tăia mie pofta de mâncare, când treci pe lângă mine.

A propos de pofta de mâncare. Ar fi multe de zis aici, dar mă voi limita la 2. Unu. Mâncatul cu mâna, o fi permis în unele situaţii, dacă tot nu ştii să foloseşti tacâmurile, că nu te-a bătut mă-ta suficient când erai mic. Da’ nu te mai uita la filme americane, în care îşi ling ăia degetele de mamă-mamă. Nu. Linsul degetelor, la masă, e de căcat. În pat, e altă poveste. Doi. Scobitoarea. Nu, bou cu ţâţe de lemn ce eşti. Nu se foloseşte la masă. Nici măcar cum ai văzut tu la şmecherii din satul tău, cu mâna stângă pusă căuş în faţa gurii, iar cu dreapta mânuind scobitoarea, această floretă a unui d’Artagnan de cămin cultural. Vrei să-ţi depanezi cariile? Du-te la budă cu scobitoarea ta cu tot. Sau scoate, tacticos, la masă, periuţa de dinţi şi pasta, perie bine cei 2 incisivi pe care îi mai ai, clăteşte şi scuipă în farfurie. Cei bine-crescuţi, în pahar.

Că veni vorba de căldură. Machiajul. Dacă tot foloseşti machiaj cu căldarea, foloseşte de-ăla bun. Care nu leşină la căldură, ca să arăţi ca un tragic Arlechino, scos din maşina de spălat, programul de 90 de grade, cu prespălare, dar fără balsam. În care ai uitat o şosetă roşie şi una verde, băgate în rândul albiturilor.

Hai să vă mai povestesc o fază. 2 distinse m̶a̶i̶m̶u̶ţ̶…ăăăă…domnişoare. Într-un magazin de pantofi. Pe braţul uneia dintre ele, un gentuţ din acelea, pe care se lăfăie literele L şi V. Mie îmi mirosea a produs petrolier gentuţu’ cu pricina, da’cine-s io, să mă pricep? Şi, din dosul gentuţului, distinsa m̶a̶i̶m̶u̶ţ̶…ăăăă… domnişoară îi zice celeilalte: “Fată, ai văzut cât costă pantofii ăia? 2 milioaaaaneeeee”. Stop. Nu sunt vreun adept al mărcilor imperialiste. Nici al tarabelor. Am purtat, de-a lungul traseului meu, prin “veaţă”, haine din Obor şi haine al naibii de scumpe. Fără să plâng când mă îmbrăcam din Obor sau Dragon, fără să pleznesc de satisfacţie când îmbrăcăm din celelalte. Dar să te dai rotundă cu un Louis Vuitton (made in Thailand, 15$/piece), văitându-te, în acelaşi timp că nu-ştiu-ce pantofi costă 2 milioaaaaneeeeeee…..

Dar să revin: tatuajele. Azi vom vorbi “dăcât” despre ale distinselor m̶a̶i̶m̶u̶ţ̶ …ăăăă….domnişoare. (Urmând ca de tatuajele şi bubele distinşilor domni să ne ocupăm zilele viitoare). Pot înţelege raţiunile estetice sau psihologice ale tatuajelor. Dar să îţi tragi nişte litere nipono-chinezeşti (care înseamnă, probabil, raţă cu sos Sichuan) a căror semnificaţie, oricum, 80% dintre mândrii posesori, habar nu o au, e cam de castane. Sau dragonu’ fiorosu’ pe o mână şi un fluturaş poetic pe o floare pe alta. Eu, dacă mi-aş face, vreodată, un tatuaj, mi-aş face numai unul singur. O linie punctată de jur împrejurul gâtului. Şi, puţin mai sus, aş scrie “A se tăia urmând linia punctată”.

Ştiu că, după această modestă scriere, se vor forma cozi de amatori care să deseneze linia aia punctată pe gâtul meu şi …

 

 

 

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „O zi la mall

  1. Ai făcut varză femeia mall-istă. D-aia cu raţă cu sos Sichuan. Aștept continuarea.Sigur nu ești misogin, cum la fel de sigur este că ai un umor fin, de calitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s