The answer, my friends, is blowin’ in the wind.


–          Hai, hani, că întârziem la concert.

Hani, într-o discuţie. Persoană importantă, ce ştiţi voi? După vreun sfert de oră, iar. Da’ pe mesaj.

–          Hani, ne aşteaptă mă-ta şi tac-tu. Başca soacră-ta şi socru-tu. Ai uitat?

–          Imediat, imediat.

Şi imediat (adică 20 de minute mai târziu) ne pornim. Dragul de Bucureşti, cum îl ştii: liber, fără multe maşini, fără semafoare care trec, duşmănoase, pe roşu, fix când apari tu în faţa lor. O feerie. Cu chiu, cu vai, ajungem la Sala Palatului. Nu. Nu erau mai mult de jumătate din maşinile Bucureştilor în faţa sălii. Parcare, sufletu’. Uite-acolo un loc, hani. Manevrez disperat şi ajung lângă locul ăla. Deodată, îmi apare un albă-ca-zăpada pe negativ în faţă.

–          Şefu’, şefu’, locu’ e rezervat.

–          Hai, să mori tu în zi de sărbătoare, să n-aibă cine să îţi dea ceferticat până după reveleon. De cine?

–          Păi, şefu’, de cineva important. Da’ s-ar putea să nu mai vie.

–          Şi cât ar costa să nu mai vie?

–          30 de lei, şefu’, îmi zice, cu un ton de parcă mi-ar fi dat, pe boabe de fasole, tezauru’ ăla rătăcit niţel de tot pe la ruşi.

–          Dă-i şi să mergem, zice nevastu’, drăgăstoasă. Cam ca o cobră care a aflat că fiu-su are restanţă la religie.

–          Ce face? Nu-i dau 30 de lei golanului ăsta nici mort. Mai bine mă sui cu maşina pe el, zic eu, ambalând dastăru’.

–          Te-ai tâmpit? Vrei să găsim maşina pe jantă?

Aşadar, demarez nervos, în căutarea providenţialului loc. Îl găsesc relativ repede. Relativ. 5 străzi, 20 de minute şi 500 de fraze acide ale nevestei mai încolo. Dupa 15 minute de sprint per pedes, ajungem şi în faţa salii. Capacitatea ei, vreo 4.000 de locuri. Dar, probabil că fiecare spectator venise cu toată clasa din liceu, să îl conducă. Reperăm, cu chiu, cu vai, babacii. Se aşezaseră la coadă, săracii. Pentru tot poporul ăla care voia să intre, 2 uşi deschise. Şi câte un canat din cele 2. Cum am facut eu calculul, ajungeam numa’ bine pe scaune la concertul Vaya Con Dios. Prin octombrie, aşa….

În fine, cu 5 minute înainte de începerea spectacolului, organizatorii, cu competenţa lor binecunoscută, mai deschid o uşă. Tot pe jumătate, să nu se facă prea mare curent.

Dau pe repede înainte. Intrăm. Deja transpiraţi. Nevastu’ vrea să se ….aaaa….să viziteze monumentul. Hani, vezi să nu sară careva din gaura aia, să te muşte de diverse. În holuri, un aer prăfos, de coşmelie unde se mătură puţin şi rar, iar gunoiul, când, totuşi, se mătură, e băgat prin colţuri sau sub covor. Ajungem pe scaune exact când începe muzica. Nu, nu a ieşit nimic să o muşte de diverse, că ştiu că la faza asta ai rămas cu gândul.

În jurul nostru, încă vreo 15-20 de minute, foşgăială. Diverşi, care îşi căutau locurile. Lumini de aifoane aprinse, şoapte, mirosuri deseori dubioase. Parcă usturoi. Parcă transpiraţie. Cam vechiuţă. Parcă parfum de-ăla greu, bulgăresc. Flaşuri de telefoane, în ochii mei.

Dar lasă asta. Muzica. Am venit aici pentru muzică. Dylan. Marele Dylan. Farul unei generaţii. Woodstock. Mr. Tambourine man. Like a rolling stone. Blowing in the wind. Muzica. Daţi-mi muzica aia de rebeli. “How many times can a man turn his head / Pretending he just doesn’t see?” Muzica aia de rebeli, care îl poate face pe un Che Guevara să fie o figura romantică, minus comunismul. Muzica aia care te face să te simţi răzvrătit, până şi în umilul tău birou, în care stai de la 9 la 5, în modesta ta garsonieră cu chirie.

Hai. Îl vrem. Suntem pregătiţi. Şi iată-l. O muzică foarte corectă. O orchestraţie bună. Da. Aş asculta muzica asta la o terasă, pe plajă. Ca fond muzical, la o discuţie cu prietenii. Cu un dizeoz. Nu. Unde mă-sa e Dylan? Ăsta e Dylan. Mă, tu îţi baţi joc de mine? Unde e flacăra liniştită Dylan?

Pauză. Ieşim din rândurile de scaune. De după un copac sau cam aşa ceva, apar 2 prieteni. Dezumflaţi şi ei. Hai la o ţigară. Hai. Trecem prin faţa garderobei. Un afiş rânjeşte la noi “Nu se primesc haine fără agăţători şi bagaje de mână”

Băi, aştia s-au tâmpit? Suntem în floarea culturii române. Cea mai mare sală de spectacole. Din ţară, nu din cartier. Adică, dacă vin cu o haină de blană sau un sacou de firmă? Astea nu au, de la mama lor, aşa ceva. Cu preţul plătit de mine pe bilet (din seria celor mai modeste, fiţi siguri) se cumpărau aproape 700 de umeraşe. Sau dacă vin de la berou, cu geamantanul de acte. Merg la spectacol, în sală, cu valiza în braţe? Garderobierele stau tolănite pe nişte scaune. Normal. Sunt obosite de cele 2-3 ore de muncă. Pe săptămână.

Afară plouă. Evident. Se potriveşte cu cât de plouaţi suntem. Şi înghesuiţi, căci sub streşinile alea sunt mulţi oameni. Intrăm înapoi.

Partea a 2-a. Cu mai nimic mai grozavă. Un Gică Petrescu american. Unde mă-sa e Dylan?

Un artist, indiferent că e cântăreţ recunoscut pe tot globul, indiferent că desenează cu creta pe asfalt, trebuie să transmită emoţie. Feeling. Indiferent că feelingul ăsta e de tristeţe, de veselie, că te face să râzi, să dansezi, să plângi, să te revolţi. Feelingul meu, în seara asta, e că vreau să plec acasă.

Farul s-a stins. Woodstock, doar o amintire. Dylan e cel pe care îl vad pe iutub, nu aici. Am mai zis-o: nu trebuie să cobori, niciodată, un idol, de pe soclu. Invariabil, vei constata că are o gaură în fund. Şi Dylan, în seara asta, o avea mare.

The answer, my friends, is blowin’ in the wind.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s