O dimineaţă la Praktiker


Republica post-socialistă Romania. Anno domini 2014. Pe la prânz, poate prânz fără ceva. Oprim la Praktiker, să cumpărăm şuruburi. Trebuia să montăm nişte birouri. Claudiu şi cu mine. Cei doi care au speriat vestul. Aaaaa…. estul. Estul Piteştilor.

Tropa tropa, raionul de fierătănii. Hai să luăm “vărsate”, că ce vrem noi nu aveau la cutiuţe. Da’ unde mă-sa sunt punguţele? Claudiu, traiască famelia lu’ matale, du-te şi caută şi tu un tovarăş de p-aciulea, că nu pot să cântăresc şuruburile în buzunare, că mă fluieră la ieşire antifurturile alea. Vine teleap-teleap, un nene, cu un aer serafic, de visător demn de o soartă mai bună, adus pe sus de Claudiu. După vreun sfert de oră. Cred că i-a fost frică de Claudiu şi s-a ascuns. L-o fi scos ăsta de ceafă din cine ştie ce gaură adâncă, unde dârdâia şi trăgea din punga de prenadez. Deh! Supermarket de tehnice, nu? La discreţie adezivi de-ăştia cu miros ademenitor. Şefu’, şefu’, unde ţii a lu’ tălică pungile? Păi aici, zise el, scobind cu convingere după cântar. Mulţumesc. Eu sugerez să săpaţi o groapă cu un pick-hammer (culoarul 3) în betonul de pe alee. Măcar vreo 3 metri adâncime. Măsuraţi cu o ruletă (culoarul 31). Luaţi frumos pungile, le băgaţi într-un seif de-ăla (culoarul 15), le coborâţi cu o scară de aluminiu (culoarul 8), săriţi pe seif, să nu se mişte prea tare, apoi cimentaţi cu beton. Aaaaa, cimentul e pe culoarul 27. Că aşa sigur nu le mai găsim noi, tâmpitii ăştia de clienţi. In dosul cântarului, sub un vraf de rahaturi, e posibil ca vreun Dr. Livingstone să dea de ele, după câteva luni de expediţie.

Il lăsăm să plece, în lumea lui, mai bună şi mai dreaptă, în care toţi clienţii sunt, fie mulţumiţi din naştere, fie împăiaţi.

Luăm câte un pumn-doi din vreo 4 sortimente. Hai, mă Clau, că îmi trebuie şi de-alea auto-filetante, că tre’ să schimb yala la poarta de acasă. Le punem în punguţele atât de greu obţinute şi hai la cântar. Puse pe cântar, tastat codul…. ciu-ciu. Om fi greşit codul, ‘tu-i mama lui de cod. Mergi şi vezi dacă ăsta e. Ăsta e. Repetăm operaţia, tastând codul cu şi mai mare atenţie. Ciu-ciu bis.

Clau, du-te iar după visătorul ăla cu plete de luceafăr, că, dacă mă duc eu, mă vezi diseară la ştiri, murdar de sânge la gură, cu un hoit de vânzător la picioare. Se duce. Şi vine. De data asta, nu a durat atât de mult.

–          Cu ce vă pot ajuta?

–          Păi nu merge nici cântarul.

–          Da’ ce vreţi să cântăriţi?

–          Păi şuruburile. Nu se vede?

–          Aaaa…nu, şuruburile nu se cântăresc.

–          Da’ ce se face cu ele? Se mănâncă cu frişcă?

–          Nuuuu…se numără…

–          Poftiiiiiiiiiimmmmm?

–          Păi da.

–          Si cine le numără?

–          Păi regulamentul nu spune. Dumneavoastră sau eu.

–          Eu nu le număr.

–          Bine, le număr eu. (Aerul lui visător prinde miros de disperare)

–          Păi durează. Tu nu vezi câte sunt?

Ridică din umerii înguşti, având un aer şi mai tragic. (Băi, mai du-te şi tu pe la sală, că o să mori fată bătrână). Îl las cu abacul lui şi mă duc la Relaţii Clienţi.

–          Bună ziua

–          Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta?

–          De obicei, sunt de ne-ajutat, da’ acum ar prinde bine să nu mai trebuiască să număr şuruburile astea.

–          Ştiţi? Regulamentul…..

–          Da, ştiu, da’ transmiteţi mai sus, că e aberant.

–          Păi le numără colegu’ de pe raion, nu dumneavoastră.

–          Da. Dar eu aştept lângă el. O carte cu poze, un pahar cu ceva luminos în el şi cu o umbreluţă, ceva, un şezlong nu daţi, în timpul ăsta?

–          Ce să facem? Astea sunt indicaţiile de mai sus

–          Or fi. Da’ ştiţi că la Nurrenberg nu a funcţionat treaba când au zis nişte ăia urâţii că au primit ordine de mai sus? Şi pe urmă se uitau de sus la oameni, cu gâtu’ lung. Foarte lung.

–          Poate la ei, zise zâna de la recepţie, evident neînţelegând nimic. Ştiţi, la noi e de la aprovizionare. Că la ei e pe număr de şuruburi.

–          Adică ăia numără tonele de şuruburi pe care le vindeţi? Unul câte unul?

–          Nu ştiu, că eu n-am fost la aprovizionare.

Lămurit, plec. Plecăm şi din Praktiker, înjurând gospodăreşte. Dupa vreo juma’ de ora, cu vreo 5 punguliţe de şuruburi, cu nervii pe bigudiuri şi gata să ne încăierăm cu oricine îndrăzneşte să ridice privirea din pământ. Sau între noi. Claudiu e mai înalt, da’ eu ştiu golănii de pe stradă. Şi muşc de jugulară, mama lor de Praktiker.

Ce am făcut seara, la McDonald’s, vă spun altă dată.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s