Robin Hood, Wilhelm Tell, duminica şi 8 negri mititei


Când ţi-e lumea mai dragă, se face uichend. Nu tu muncă, nu tu şedinţe, nu tu ceartă cu oamenii cu care lucrezi, nu tu fugă ca dementu’ să ajungi la timp, nimic. Păi “veaţă” e asta? Plictiseală curată. Da’ în uichendu’ ăsta ştiu ce fac. Mi-am luat arc, ce mama naibii? Să vezi ce fac io pe Robin Hud sau pe Uilhelm Tel. Pfiiii…jar mănâncă toţi ăştia. Jar, nene, că io am mai tras cu arcu’. Cum? Acum 30 de ani? Ce-i drept. Da’ nu se pune. Cum? Şi ce dacă, ultima dată, era să îi scot ochiul lu’ văr-miu, Dan, când eram în vacanţă la Izvorul Mureşului? Asta e. Arta cere sacrificii, nu-i aşa? Drept e că a umblat, săracu’, vreo săptămână, cu un cucui cât un măr în frunte. Şi că se uita mătuşă-mea la mine ca pisica la şoarece şi cred că nici de mâncare nu mai voia să îmi dea. Acum sunt matur, da? Toate naşpeturile din copilărie s-au prescris, sunt nou-nouţ, ambalat în celofan, cu sigiliul pus, mai ceva ca biscuiţii Petit Dejeuner.

Da’ mergem la ţară iar, aşa că să facem bagajele. Hmmm…bagajele? Unde naiba să punem bagaje? Că portbagajul e plin de scule. Am avut nevoie de ele joi, am nevoie de ele şi luni. Şi nu car tonele alea în cârcă, nici dacă mă baţi. În plus, nepoata de un an şi ceva, una bucată Svejk, una bucată Zara, una bucată nevast’. Arunc genţile una peste alta în maşină. Deasupra, arcul, 8 săgeţi nou-nouţe şi o ţintă de vreun metru pătrat, că deh…la de-alea mici ajungem mai greuţ. Acum, dacă ajung să nimeresc un bloc de 4 etaje, sunt şef. Oups! Voiam să zic că am cumpărat una atât de mare, că poate mai vor să tragă la ţintă şi alţii şi să nu fie, săracii, complexaţi, dacă or să vadă că numai eu nimeresc bucata aia de spumă poliuretanică.

Aşadar, deoarece călătorului îi şade bine cu drumul, hai şi noi.

– Hani, opreşte să îmi iei ţigări.

– Sigur, hani. (Plezni-ţi-ar nasul să îţi pleznească. Eu abia aştept să ajung, să trag la ţintă şi tu…). Ţigări. Motorină. Ceva de pus pe grătar. Sucuri. Nepoata de la mă-sa.

– Ceva dulce. Nu uita de ceva dulce.

– Sigur, hani, deşi îmi ajungeai doar tu, ca dulce. Se strâmbă la mine. De ce naiba, că nu am zis nimic de murături?

După vreo 2 ani, ajungem şi la ţară.

– La casa de vacanţă, hani. Nu zice “la ţară”, că ce-o să zică lumea?

– Că e noroi ca în mlaştinile Neajlovului, unde i-a cotonogit Stefan cel Mare pe turci, asta o să zică.

Cum? Mihai Viteazu? O fi, maică, că eu n-am fost premiant în şcoală. Da’ asta am zis-o în gând, că n-are rost să te pui rău cu muierea. Slavă cerului, am ajuns. Odată cu ploaia. Păi se putea să am eu noroc?

– Ce ziceam eu de noroiul de la ţară…ăăăă…de la casa de vacanţă?

– Nu-i noroi, hani. Acolo, puţin, da’ aşa e înfrăţirea cu natura.

– Da, hani, aşa e. Puţin, da’ stai să bag pe 4×4, ca să întorc. Că, dacă nu, aici rămânem înămoliţi.

Descărcăm. Mă rog. Stiţi voi, de dăţile trecute, ce e cu pluralul ăsta. După ce termin … ăăăă … terminăm de descărcat (eu acum, ea, acum 3 ore), se termină şi ziua. Că a venit seara. Da’ lasă, că mâine….

Şi se făcu mâine. Dimineaţa, entuziasmul meu către arc exista. Da’ mai stins, aşa. Că e atât de bine în pat… Hai, Mirceo, nu fii leneş. Că tot trebuie să te dai jos din pat, să faci cafeaua, că se trezeşte Hitl…nevastu’ şi te pune la colţ dacă nu e gata. Zis şi făcut. Jos din pat, cafea, pus în cană, adăugat lapte (unde ţinem, oare, şoricioaica?), pregătit scrumieră, Marlboro, Pepsi şi alte mărci imperialiste. Apoi, fuga, să instalăm ţinta. Ştiu eu un loc, în fundul grădinii, numai bun să nu mă deranjeze nimeni. Ajung. Oroare! Pe locul deja însemnat în mintea mea, un schelet de fier. Cam cât un hangar de Boeing 747, cu tot cu rezervoare suplimentare, pentru zbor transatlantic, stewardese premiate la concursul de stewardese, piloţi premiaţi la concursul de piloţi, pasageri premiaţi la concursul de pasageri, etc.

– Ce e asta? întreb, cu o voce caldă, ascunzând, la spate, toporul.

– Păi ne-am gândit să facem o boltă de viţă.

– Păi, aici?

– Da.

Da. Tocmai da. Şi tocmai aici. Clar. Poligonul meu, visat 3 zile de-a rândul, pa. Şi pu. La revedere. Găsesc un loc, înghesuit, pe o parte a … a bolţii. Cam într-o rână. Cu o mică magazie în spate. Dar cine mă întreabă pe mine ce părere am?

Instalez ţinta. Uilhelm Hud, hir ai com! Câte săgeţi? 8? Numa’ bune. Rup, nene, rup. La ce distanţă să mă plasez? Bine, n-am prea multe variante, că boltă, da? Cam 20 de metri. Agăţ tolba de săgeţi de curea. Arăt fain, nu? Arcul şi mâna mea fac corp comun. Energia mea şi energia universului … sau cum era? Fii săgeata? Be the arrow! Cam aşa. Închid un ochi. Ţinta. Cam neclară. Trebuie să schimb ochelarii, cred io. Ochesc. Zbârrrrr! Săgeata zboară. Sus. O, Doamne, cât de sus! Salută magazia de la vreo 100 de metri deasupra. Oare e vreun zbor al Taromului la ora asta? Că n-aş vrea să mă văd la ştiri. Uffff… a căzut. E un lan de ceva acolo. Oare e împrejmuit? Nu, nu e. O iau la fugă. Doar n-o să pierd săgeata.

30 de minute mai târziu, mă razgândesc. Dă-o-n mă-sa de săgeată. Ce? N-am şi altele? Aşadar, opt negri mititei au mâncat castane coapte. Unu’ s-a fript rău şi-au rămas doar şapte.

Pe locuri. Atenţie la magazie. Zbârrrr! Hai, că n-am salutat ziua aviaţiei române de data asta. Cred şi eu, că săgeata s-a înfipt la 2 metri în faţa mea. Pasca mă-tii de Uilhelm Hud.

Cu greu, cu greu, săgeţile încep să se apropie de ţintă. Apoi, încep să se înfigă în ea. (Mai ales că, între timp, mă mai apropiasem de ţintă. Ce dacă mai trişăm niţel?). În spatele ţintei, pusesem o placă groasă de pal. Oaaaaa… Ce s-au înfipt în pal! Uilhelm Hud ăla deja ridicase fruntea din ţărână, iar ego-ul creştea, mai ceva decât creşteau cozonacii bunicii. Las arcul jos (numa’ vreo 3 kile) şi fug ca o gazelă (împăiată) către ţintă. Oaaaaa… uite ce mişto au străpuns pal-ul. Mamă, dacă eram în evul mediu şi trăgeam în şeriful din Nottingham! Ce-l luam! Hai la scos săgeţi, Mirceo, şi la tura 2. Gata. Scoatem săgeţile, şefu’. Da’ ce? Crezi că asta e o partidă de plăcere? Să scoţi 40 de cm de săgeată din 2 centimetri grosime de pal? N-a durat mult. 20 de minute şi 3 litri de transpiraţie mai târziu, terminasem. Din cele 7 săgeţi, una rămăsese fără vârf. Şapte negri mititei construiau la case. Unul şi-a rupt un picior şi-au rămas doar şase.

O oră mai târziu: o săgeată ruptă, alta plecase să o caute pe prima în lanul cu pricina, umărul stâng îmi trimisese mail de demisie, soarele îmi arsese chelia. Şase negri mititei încăţau opinci. Unul a alunecat şi-au rămas doar cinci. Cinci negri mititei au plecat la teatru. Unul a jucat cam prost şi-au rămas doar patru.

Gata. Pe ziua de azi, relaş în 3 acte, cum zicea dusul ăla de Mitică. Hai. Elegie, elegie, da’ viaţa la ţară, cu sport inclus, o fi funny. Da’ în filme. Că, în realitate, ai nevoie de pompieri, salvare, descarcerare, psiholog, psihiatru, maseor şi vreo 2 surori de caritate. De f’o 20 de primăveri ar prinde bine.

In rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s