Jurnal de duminică, cu morala inclusă


A fost odată, ca niciodată. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Da’ eu tocma’ de aia sunt aici, să vă povestesc. Stiu că te-ai plictisit pe undeva de nevastu’, câinii din dotare, verzituri şi alte clorofile. Da’ ce naiba să îţi povestesc altceva? Că imaginaţie n-am, de citit nu citesc, de gândit, nici atât. Că mi-a zis mie doctorul: “Lasă, bă, Mirceo, gânditu’ pe seama cailor, că au capul mai mare”. I-am dat dreptate, în sinea mea, şi i-am răspuns: “Lasă şi tu, măi Horaţiule, altceva, tot în seama cailor, că ăia au şi altceva mai mare”. Pe urmă am fugit, că pusese mâna pe seringă.

 

Dar să revin. Duminică. Zi de Florii. Nu îţi zic de-alea bune, că prea ţi-a zis toată lumea. In egoismul meu, mai bine îţi povestesc ce vrăji a mai făcut nevastu’ meu. Aaaaa, adică ce am mai făcut noi azi. Că dacă se prinde Hitl…aaa…nevastu’ că tocmai am făcut-o vrăjitoare, ţi-e clar ce poceală îmi iau.

 

Slăvit fie Măria Sa, Internetul. Că a aflat astfel, Doamna şi Stăpâna mea, de acel festival: Simfonia Lalelelor. La Piteşti, mă rog frumos, că Piaţa Obor, Obi, Auchan şi alte prăvălii nu au suficiente plante. Aşa că a decis că, gata, mergem la Piteşti, să devalizăm şi pieţele ălora.

 

M-am suit cu îndoieli în Dastăr. Ii ştiu apetitul cucoanei şi mă gândeam, cu mintea mea proastă, că un TIR ar fi fost mai nimerit. Lăsăm javrele în casă, că era cam naşpa afară şi, tronca-tronca, am luat-o spre vest.

 

Si ghici ce! Ajungem. Că ajungem într-o aglomeraţie de zile mari, asta e secundar. Căutăm un loc de parcare. Ciu-ciu. In fine, după vreo 20 de ani, mai ceva ca muşchetarii lui Dumas, găsim un loc de parcare. Pe trecerea de pietoni. Mă gândeam că o să îmi văd poza pe “Ai parcat ca un bou”. Muuu!

 

Băi, frate! Mă ştii că-s cârcotaş. Da’ s-a umflat sufletu’ în mine, ca orezul pus în apă, pentru pilaf turcesc, de-ăla cu boabe de năut. Si cu pipote de pui, pentru carnivori. La Piteşti, pe pietonala aia, omor de lume. Bărbaţi, femei, mame cu copii în braţe, copii cu mă-sa în braţe, piţipoance clătinându-se pe tocuri kilometrice, cu buze rujate ca farul de la Agigea, cu vuitonu’ de 30 de lei agăţat ostentativ de braţ, babe care abia îşi târau anii, melteni cu lanţurile expuse în deschizătura camaşii (până la brâu, vă rog frumos, să se vadă că ei are!), tătăici cu câte o sacoşă în mână, puştani şi puştoaice, tinându-se de mână, cu încleştare, deşi nu încerca nimeni să le smulgă pasionu’ de lângă ei, gospodine mirosind de la o poştă a ceapă prăjită. Aproape toţi, dar aproape toţi, cu câte o floare, un ghiveci, un pomişor în braţe. Aveai senzaţia că te înconjoară un ocean de flori, de verdeaţă. La o expoziţie de flori, coadă. Coadă, nene. Nu la covrigi, nu la bilete la meci, nu la bere ieftină, nu la supermarket, înainte de sărbători, nu la tigăi sau bormaşini. La o expoziţie de flori. Tu-ţi dai seama? Nu. Nu mă înţelege greşit. Era “tu îţi dai seama”. Nu era o înjurătură.

 

Hai şi noi, la un stand al unei florării mai măricele. Cucoana mea intră, eu stau, ca orice chibiţ, pe margine. Mă uit: nişte scaune. Să mă aşez? Pe unul scria: “Scaun pentru soţ care aşteaptă soţia”. Dau să mă aşez pe el, dar un puşti e mai rapid. Măi ăsta, tu, poate, eşti soţ pentru pisica din scara blocului. Urâtule!

 

Alături, alt scaun: “Scaun pentru soţ care aşteaptă amanta”. Clar, am rămas în picioare. Vrei să vină cucoana şi să intre la bănuieli?

 

Când să iasă, o fază. Tovarăşii ăştia de la florărie, dacă le cumpărai ceva, îţi dădeau un cadou. Nişte ghivece cu plante mai bătrâioare, dar care puteau fi recondiţionate perfect. In faţa cucoanei mele, la rând, o persoană. Buze strânse. Rujate cu o culoare complet nedefinită, cam interbelică, aşa. Culoarea. Oleacă de mustăcioară. Nu mare. Niţel mai mare ca a mea, că eu nu eram bărbierit de 3 zile. Ii dă nenea ăla o pungă cu un cadou. Se uită în ea. Strâmbă din nasul ascuţit şi subţire. Nu îi place. Ii dă ăla a 2-a pungă. Strâmbătură. A 3-a. Idem. Apoi vede plantele pe care le cumpărase nevastu’. “Pe astea le vreau”. “Păi, doamnă, pe astea le-a cumpărat doamna. Nu sunt gratuite”. “Eu pe astea le vreau. Am cumpărat de 60 de lei de la voi”, zise ea, cu satisfacţia clientului care tocmai a cumpărat de la amărâţii ăia cartierul Titan. Cu tot cu parcul IOR, dar fără hidrobiciclete, că nu e sezon. “Ne pare rău, doamnă”

 

Nevastu’, să pice jos. Se şi vedea deposedată de plantele alea, culese cu atâta trudă de pe rafturi şi pe care le şi vedea instalate cu mândrie…peste tot. Pe biroul meu, pe masa de bucătărie, pe dulapuri, în balcoane, în curte, în pat (în locul meu, desigur), pe Svejk … bref, peste tot. Persoana, din ce în ce mai îndârjită. Până la urmă, ăla care vindea i-a zis: “Doamnă, în condiţiile astea, nu vă mai dau niciun cadou”. Buzele alea subţiri, vopsite roşu-ciudat, s-au strâns şi mai mult. “Să fie al dracu’ cine mai cumpără de la voi”. Punct.

 

Si plecăm, cu prada. Ne oprim la alte standuri. De unde ne retragem, mândrii deţinători ai câtorva cactuşi. Am zis câtorva? Scuze pentru lipsa de exactitate. Am uitat un cuvânt. Erată: mândrii deţinători ai câtorva mii de cactuşi. Sau pe aproape. Puşi, frumos, unii peste alţii, în nişte pungi de plastic. Pe drumul spre maşină, spre marea mea bucurie, dragii de cactuşi au avut grijă de sănătatea mea. Ce zici? Cum? Simplu: cică acupunctura face bine la sănătate. Auuu! Mă rog. Efectele ameliorării sănătăţii mele încă nu se văd, dar urmele cactuşilor, da. In mâini, picioare, faţă, fund, piept şi alte câteva zone la fel de interesante ale anatomiei mele. Si ale altor anatomii, care, în aglomeraţia aia, au avut proasta inspiraţie să se apropie de mine prea tare. Aşadar, cu o singură operaţiune, mi-am asigurat şi carnea necesară.

 

Lăsăm partea întâia a prăzii la maşină şi plonjăm din nou, curajoşi, în mulţime. In faţa unei clădiri albe, o tanti îi făcea poze lu’ plodu’ din dotare. Trasă la ţol festiv, de zici că mergea la nuntă, în rolul de naşă. Când mă uit mai bine, clădirea era Curtea de Apel. Cucoana, mândră de cariera pe care i-o prefigura plodului aferent (vreo 5 anişori), îşi sumeţise buzele roz-păsărică într-un zâmbet plin de satisfacţie.

 

Nu vă mai povestesc continuarea. Dastăru’, săracu’, era plin. Pe drum, auzim foşnetul pădurii ecuatoriale, la fiecare viraj sau groapă. Din spate. Plus imprecaţiile cucoanei: “Mai încet. Vrei să ajungem cu ele varză acasă?” “Pai ce sunt, dacă nu nişte verze?” “Of, n-ai pic de simţ estetic”. Mda, gândii eu, că să mă joc de-a ariciul, plin de ţepi de la cactuşii tăi, are ceva de-a face cu simţul estetic.

 

Dar să nu fim prea mofturoşi. “Unde mâncăm, nevastă?” “Hai unde îţi place ţie, că se mănâncă excelent”. Urmează o scurtă parte de publicitate. Neplătită, să fie clar. Da’ te ia mama naibii dacă sari peste partea asta, că la sfârşit îţi pun întrebări.

 

Acum nişte timp, mi-a atras atenţia, pe feisbuc, o pagină a unui restaurant, care se marketau ca fiind restaurant cu specific de foie gras. Foa gra, dacă la orele de franceză din liceu te pipăiai cu colegul sau colega, în loc să fii atent la tâmpita aia de profă. Tocmai îi săriseră la beregată (restaurantului, dacă se poate concepe un restaurant cu beregată) nişte de-ăia sau alea mâncători doar de rucola şi care considerau că toţi oamenii din lume trebuie să îi ia de exemplu, să salveze animalele, mâncând numai spanac, ştevie şi alte urzici. Si ştii ceva? E treaba lor ce halesc, da’ să nu îmi spună mie care îmi e meniul, că le ia curu’ foc.

 

Nu ştiu cine răspundea, din partea restaurantului, da’ tonul era unul calm, plăcut, deloc agresiv, militând pentru liberul arbitru. E prea pompos ce scriu eu aici? Da? Ok, rectific. Adică zicea că fiecare e liber să bage sub nas ce vrea muşchii lui, hali-ţi-aş. Acum a fost destul de cartieristic ca să înţelegi şi tu? Da? Mersi, tuuu.

 

Si am zis “Hai să mănânc şi eu aici, măcar o dată”. Poate mă ştii. Poate nu. Dar sunt un mare gurmand. Mare, nene, da? Iar foie gras-ul e marea mea slăbiciune. Si mi-am zis că, dacă ăştia îl gătesc măcar pe jumătate la fel de bine ca la Paris, îi înfiez. Băi, frate. Am mâncat aici cele mai tari haleli cu foie gras. Si ştii ceva? La viaţa mea, am mişunat niţel prin lumea asta şi prin cârciumile ei. Am ajuns să mănânc până şi la bufetul gării din Sascut, dacă îţi poţi închipui, aşa că poţi avea încredere în gusturile mele. Bun, nene, bun. Tare bun.

 

Gata cu publicitatea. Poţi respira, că ştiu că ai citit cu sufletul la gură ce am scris eu. Aşa că o luăm cătinel către Morgan la Dud, că aşa se numeşte locanta în chestiune. Că făcusem reclamă, da’ am uitat să îţi zic cui. Halal pi ar aş mai fi şi eu.

 

Drumul, prin faţa Ateneului Român. Da, coşmelia aia pentru care, pe la jumătatea secolului XIX, mai tot românul dădea un leu. Pentru Ateneu. Si ghici peste ce îmi pică ochii în faţa clădirii ăleia, a cărei arhitectură cred că a făcut-o Dumnezeu, când avea un drum prin Bucureşti? Un târg, nene. Bere la dozator, mititei, un berbec sau alt copitat la proţap, grătare, cu fumul aferent, ghiolbani, cu fumurile aferente, muzică tare, amestecată, manele, cu radio, cu populară. Să se diXtreze populaţia, care este, să ne simtem bine. Circ, tată, ca să nu se vadă lipsa de pâine.

 

Rezum, că m-am enervat. Morgan la Dud, mâncat bine. Spre casă. Ajungem, descărcăm pădurea ecuatorială sau echivalentul ei în cactuşi (Mexico, here I come), urcăm, curătăm dejecţiiile javrelor, uitat lung, cu regret, la încărcătorul de telefon, ros de idiotul ăla de Svejk. Apoi penseta, scos spinii, tras o ţigară (ea), tras nişte înjurături (eu). Si cam atât.

 

Auuu! Scuze. Era un spin, amplasat strategic, astfel încât, când mă aşez pe scaun, să simt. Si să mă simt, să îţi spun morala, cum m-am lăudat în titlu: în rest, toate bune.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s