Am fost un parazit de căcat


Am cunoscut vârfuri. Am cunoscut văi. Multe. Prea multe. Prea dureroase. Mi-amintesc cum, acum nişte ani, după un faliment, poate nu răsunător, dar nu mai puţin dureros, am făcut foamea. Vreo 3 săptămâni. Aveam, ca bani care îmi mai intrau, echivalentul a 4 bilete de metrou. La 3 zile. Din ei, în ordinea aceasta, cumpăram: mâncare pentru câine, motorină pentru căruţă şi, dacă mai rămâneau bani, mâncare pentru mine. In general, nu mai rămâneau.

Bine. Cu foamea, o descurcam eu. Aveam rezerve, cum s-ar zice. Vreo câteva kilograme, bune, care au reuşit să mă părăsească. Dar ce te faci cu ratele? Cu datoriile? Alea imense. Cu…cu multe.

Si aici intervin ăia 2. Părinţii ăia. Atât de enervanţi. Atât de …de pisălogi. Atât de “Ai mâncat?”, “Unde mergi la ora asta? E noapte”, “Te-ai odihnit?”, “Ai grijă la drum. E noapte şi eşti obosit”. Din banii puşi deoparte, din ce câătiga taică-miu, din pensiile lor. Au scos tot ce se putea scoate, au vândut casa bunicilor. Si ghici în cine au pompat. Si ghici ce am făcut eu. Am luat banii. Fără un “mulţumesc”. Poate cu ceva lacrimi, ascunse cu măiestrie, sub aparenţa mea de macho. Poker face. Niciun muşchi mişcat pe faţă.

Si scena s-a prelungit. Din rahat nu se iese usor. Nici repede. Nici curat. In tot timpul asta, ăia 2 enervanţi au dat tot. Tot fără niciun “mulţumesc”, tot fără să se aştepte, măcar, la aşa ceva. Pur şi simplu, au dat. Iar eu, tot pur şi simplu, am acceptat.

Au trecut anii. Câteodată, când trec pe la ei, mă roagă să le cumpăr câte ceva. Le cumpăr. Dacă nu uit. Intotdeauna, înainte de a pleca de la ei, îmi îndeasă cu forţa, banii pentru ce le-am cumparat. Chiar dacă e o pâine.

Da. Am fost un parazit de căcat.

Mamă. Tată. Stiu. Am fost un parazit de căcat. Stiu că v-am dezamăgit, deseori. O să vă mai dezamăgesc. Insă, acum, vreau să vă mulţumesc. Pentru tot. Nu doar pentru bani. Pentru nopţile nedormite. Pentru gândurile negre pe  care vi le-aţi făcut pentru mine. Pentru griji. Pentru cât m-aţi pisălogit. Pentru … pentru tot.

Mamă. Tată. Vă iubesc. Deşi nu cred că o să v-o zic vreodată în faţă. In pana mea…sunt, totuşi, un macho. Cam jigărit, cam anemic, cam plângăreţ, cam bătrâior. Dar sunt al vostru.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Am fost un parazit de căcat

  1. Demersul tau de pe FB, de a afla parerea celorlalti in legatura cu cei care la 35-40 de ani, sunt tributari ajutorului dat de catre parinti, pentru a supravietui, nu cred ca se inscrie in mintea mea, in cadrul aceluiasi context. Cu cel din textul tau de mai sus. Am avut impresia, care cred ca a fost una eronata, ca acolo se discuta numai despre cei care nu fac nimic. Care asteapta totul de la parinti. Ce spui tu aici m-a dus pe cu totul alte culmi. Ce spui tu aici mi-ar placea la nebunie sa aud eu de la copiii mei. De i-as avea. Inca-i mai am pe ai mei parinti in viata. Anul trecut era sa-mi pierd tatal. Cand am realizat ca mi s-a dat a doua sansa, am luat-o! Si nu am irosit nicio ocazie de a-i spune lui, a le spune lor, amandurora, ca ii iubesc. Ar fi stiut-o ei oricum si fara sa le-o spun. Nu dau si n-am sa dau niciodata sfaturi si n-am sa incep nici acum. Spun doar ca STIU ca dumnealor STIU ca ii iubesti. De asta nu ma indoiesc. Ferice! De dumnealor, ca au un asemenea fiu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s