Cartofii mei…


Eram în supermarket. Văd o poză. Nişte cartofi, crestaţi, cuptorizaţi, crocanţi. Am bălit instantaneu. In concluzie: cap compas zona de legume. Iau o bunătate de cartoafe. Băi, când te uitai la ei, te apuca doru’ de mama, la cât de perfecţi erau. Să vezi ce cartofi cuptorizaţi fac. Or să bălească cucoanele de pe feisbuc, mai ceva ca la Flamingo Boys. Chiar, fetele. Vin 1 şi 8 martie. Ceva strip tease de băieţei? De-ăia numa’ fibră. Numa’ zâmbet. Numa’ dinţi de-ăia albiţi cu Domestos. Numa’ pătrăţele de ciocolată pe burtica lor. Mergeţi, da?

Ajung acasă. Numa’ cartofi aveam în cap. Arunc cumpărăturile claie peste grămadă, stârnind nişte răcnete demne de Caragiale, cu scrisoarea lui pierdută cu tot. Cum de Caragiale? Ce nu întelegi? De “Răcnetul Carpaţilor” ai auzit? Scoala generală, ce naiba? Da. Răcnetele erau de la nevastă. Cosmineta, în vocabularul familiei. Doamna, la serviciu. Hani, când vorbesc cu ea. Hitler, când nu mă aude că o bombăn. De ce nu pui cumpărăturile la loc. Cartofii, ştii?… Niciun cartof. M-am săturat să strâng după tine. Stiţi voi, da? Bine, Hitl…aaaa…hani, fac, dreg, numa’ taci. A tăcut.

Pun blestematele de cumpărături la loc. Tigări mi-ai luat? Da. (N-am găsit de-alea cu cianură, da’ mai caut). In mintea mea, cartofii se rumeneau deja. Ii arunc în chiuvetă (ghivetă, pentru unii) cu o graţie greu de egalat. O mişcare fluidă, armonioasă, cu o boltă demnă de penelul unui Mozart. Ha? Ala nu lucra cu penelu’? Bine, bine. Picasso e bine? Da? Da’ ăla era cam ciudat…femei cu multe unghiuri pe faţă…aşa a fost şi ultima boltă. Ciudată. Si cu colţuri. Pleosc, ultimul cartof cade pe jos. Fi-ţi-ar boltele de râs, Nicolescule. Nu îi puteai pune, pur şi simplu? Hani, ce se aude? Cred că a dat Svejk ceva jos, hani, mint eu, pios. Hai, mai scot încă unu’.

Intre timp, că tot l-am pomenit, apare jupânu’ Svejk. Poate, de unde şi-a auzit numele pomenit. Noroc că nevasta nu s-a prins că, de fapt, nu era în bucătărie. Moscolit de noroi, de zici că e nutrie, nu shitzu-mop. După el, bucata aia moale de întuneric, Zara. Ce pasca mamii voastre vă tot frecaţi printre picioarele mele? Nu vedeţi că feliez cartofii ăia care vor fi divini-divini-divini?

Pac! Ulei de măsline, verzui ca o otravă de secol XII. Pac! Sare. Pac! Piper. O nucă de unt. Atât de soft. Cuptorul răspândeşte o căldură plăcută. Oare ştiu să torc? M-aş face pisică vreo câteva ore, să îi zgârii pe urâţii ăştia 2. Mă rog. 3. Vezi să strângi după tine, că iar laşi mizerie acolo. Pftttt. Scot limba, curajos. Că tot nu mă vede.

Cartofii se ascund în cuptor, alături de speranţele mele. Pe faţă, doar 2 dâre. De salivă. Minutele trec. Si trec. Indila cântă de ultimu’ ei dans. Cântă bine, dar glandelor mele salivare, atât de exploatate în momentul ăsta, le pasă de ultimul ei dans ca de ultima ninsoare de când eram în clasa a 4-a. In banca a 2-a. Să văd mai bine la tablă, că-s orb ca un liliac.

Gata. Ceasul de bucatarie sună. O muzică atât de … de… deeeeee. Trag manuşile mele verzi şi mă năpustesc la cuptor. Cartofii mei. Carto …. Ce beep-u’ meu sunt urâţeniile astea? Băi, ăştia. Ce aţi făcut cu cartofii mei? Uaaaaaa…. îmi vine să le trag un şut. Hani, gata cartofii? Mda. Vine. Se uită. Se mai uită o dată. Imi faci nişte paste? Sigur, hani. Sigur. Pasca mamii voastre de cartofi.

A mai trecut o dimineaţă.

P. S. Si acum ce faci? Scrii? Să scrii şi că ai lăsat o mizerie de nedescris în bucătărie. Da, hani. Scriu. Scriu.

Am lăsat o mizerie de nedescris în bucătărie.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s