Yes, hunny…


Duminică dimineaţa. Te trezeşti. Cu greu. Nu trebuie. Nu te zoreşte nimeni. Nevasta doarme, ca o băncuţă de lemn dintr-o gară de provincie, în ziua când nu trece niciun accelerat prin staţie. Javrele, amândouă, au ajuns în pat. Inotăm într-o mare de blană sforăitoare şi (destul de) urât mirositoare. Să aduc, oare, din curte, şi carpatinu’? Hai, că în patul conjugal (2 pe 2.20, vă rog frumos – în total, 4.4 m2), parcă au mai rămas vreo 30 de cm2 liberi. Mă rog. Nu încape numitul Manivelă (înălţime 70 de centimetri la greabăn, când se ridică pe labele din spate îţi scuipă seminţe în cap, 50-60 de chile, că naiba l-a cântărit) în 30 de cm2 …dar să nu fim cârcotaşi, nu?

Te urneşti cam înţepenit din patul ăsta cât pista 2 a aeroportului de la Cocârlaţii de Jos. Parcă mai ieri săreai ca un arc, nu-i asa? Cred că de vină e salteaua asta. Sau poate patul. E prea înalt. Sau…

Cobori în living. Porneşti, leneş, laptopul. Vezi cine te-a mai lăicuit. Cine te-a mai comentat. Cine, ce poze a mai pus. Uite la asta. Ditamai hipopotamu’ şi şi-a pus poze în fustă scurtă, cu vedere la dispeceratul de cazare. Pui oleacă de muzică. In surdină. Să nu trezeşti menajeria proprie. Că nevasta vrea cafea, potaia unu vrea pipi, potaia doi să mănânce. Afară e ceaţă. In casă, cald. Lenea îţi zâmbeşte. Parcă ai face ceva. Nu ştii ce. Parcă….ce-ar fi să mergi să-ţi cumperi o cămaşă? Poate două. Poate nişte cipici noi. O cravată? Neahhhh. Moda cravatelor de acum e atât de insipidă. In dungi. Totul în dungi. Prelungire a puşcăriei împinsă pe cămaşa ta atât de albă.

Stai să facă Hitler ochi, să vedem unde mergem. Aaaa… nevasta, voiam să zic. Puneţi eroarea pe seama faptului că sunt, încă, adormit, vă rog. Oricum, o să plătesc scump scăparea de mai sus, da? După nişte (mult) timp, se aud paşi. Mulţi. (Cine zicea, oare, “Pe scara istoriei se aud paşii încălţaţi în conduri cum coboară şi cei încălţaţi în opinci cum urcă”? Vreun socialist, ceva, că prea e cusută cu aţă albă.) Eu aud paşi care coboară. Unii în conduri, alţii în lăbuţe. Si livingul meu, atăt de tihnit până acum, se umple, parcă, brusc.

Mă reped să fac cafeaua. Altfel, Doamne-fereşte, poate mă aleg şi cu un ochi învineţit. Nu ştiţi voi cum face o femeie când nu te execuţi întocmai şi pe loc? Cofi? Vine. Cu lapte, desigur. Ai făcut-o aşa cum ştii tu? Nu. Am făcut-o ca un cowboy. Cum adică? Nu ştii cum fac cowboy-ii cafeaua? Nu. Iau un chil de cafea boabe. O prăjesc. O râşnesc. O pun într-un litru de apă pe foc şi o fierb o oră. Dupa aceea, aruncă o potcoavă înăuntru. Dacă potcoava se duce la fund, înseamnă că trebuie să mai adauge cafea. Ha ha. E suficient dacă zâmbesc, sau trebuie să râd în hohote? mă întreabă ea, arătând spre solniţă. Pasă mi te, umorul meu mai are nevoie de sare.

Hani, mergem oleacă în oraş? întreb eu, cu gândul la cămăşile alea. Neah. Mai bine hai în curte, că uite ce demenţă e, după iarna asta. Da. După iarna asta. Că asta a fost iarnă. 3 zile am skiat şi eu. Că în rest… şi da. Aştept să fac curat în curte. Cam cu acelaşi entuziasm ca şi cum mi-ar creşte impozitele. Desigur, draga mea. Chiar mă gândeam la asta, zic, încrucişând, în acelaşi timp, degetele la spate.

In rest, toate bune…

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s