Lipsa


Acum 3 zile gândeam: “Na, că ne-a mai dat Uniunea Europeană un ciolănel de ros”. Si mă refeream la ajutorul alimentar pentru persoane defavorizate. Pe undeva, orgoliul meu de român se opărea.

Aşa că, încolonaţi pe 3 rânduri, cu cântecul patriotic învăţat la perfecţie, cu unghiile curate şi batista în buzunarul de la piept, m-am îndreptat să dau şi eu, alături de alţii, ca orice om, o mână de ajutor.

Si de-aici începe …lipsa. A fost o zi în care umerii mei bătrâiori au ridicat tone. Da’ tone, da? Tone de făină, de mălai, de conserve, de zahăr, de ulei. Simţeam că sunt de folos.  Vedeam oameni pentru care acele câteva zeci de kilograme de făină chiar erau importante. Vedeam bătrâni care se chinuiau, cu mâini neputincioase, să îşi care produsele acelea care picaseră ca o jumătate de miracol în viaţa lor. Vedeam şomeri pe care se vedea că foamea nu e ceva necunoscut. Cărora le tremurau mâinile pe cele câteva sticle de ulei. Cunosc sentimentul, căci în urmă cu nişte ani buni, am făcut eu însumi foamea o (din fericire scurtă) perioadă.

Trăgeam din greu, cărând câte 30-40 de kilograme deodată. Cu pieptul înainte, simţind că ce fac eu chiar contează pentru cineva care are rareori motive să zâmbească. Nu ştiu ce simţeau ceilalţi care ajutau. Eu? Eu simţeam că, în fine, sunt util. Nu mai simţisem demult asta.

Uşor, uşor, însă, sentimentul de utilitate, de satisfacţie, s-a modificat. A apărut un firicel subţire. Care s-a amplificat. Din ce în ce mai mult. Până când m-a inundat ca un şuvoi monumental. De scârbă. Căci am început să văd şi realitatea din jurul meu, nu numai partea atât de romanţată pe care o aveam în minte. Oamenii erau amestecaţi. Sărmani, şomeri, bătrâni, şmecheri coborâţi din jipane de fiţe.

Din păcate, pe feţele zdobitoarei majorităţi se citea ceva ce nu-mi plăcea deloc. Nu ştiu dacă sunt în stare să definesc. Era un strat gros de lăcomie peste fire. Lăcomia, într-o oarecare măsură, este benefică, în modesta mea accepţiune. E singurul leac contra lenii, indiferent ce ne învaţă Biblia. Insă ceea ce citeam acolo nu era o “oarecare măsură”. Era abjectă. Era sălbatică. Era o non-umanitate care speria. Si nu. Nu era doar oboseala mea. Când vedeam îmbulzelile în care fiecare încerca să se urce peste cel din faţă sau peste cel mai slab, simţeam nevoia fizică de a le face rău. Zâmbetul de pe faţa mea jur că era fals. Când auzeam cum îşi etalau beteşugurile, în mare parte false, pe care le fluturau ca pe nişte steaguri, îmi venea să vărs. Si, în mintea lor, asta îi făcea să aibă dreptul de a le-o lua înainte tuturor celorlalţi. Mizând pe o milă care nu era… nu ştiu. Care nu era in elementul ei acolo. In plus, eternul refren: “E dreptul meu”.

Nu era nimeni obligat să îi ajute şi după ce primeau acele produse. Insă mulţi dintre noi o făceam. Luam în braţe produsele primite de aceşti oameni şi le duceam până în stradă, de unde, teoretic, plecau mai departe. Cateva zeci de kilograme de fiecare. De ce o făceam? De milă, de dorinţa de a se desfăşura totul mai eficient? Habar n-am. Chiar nu ştiu. Dar îi ajutam. Căci erau nişte moşuleţi sau băbuţe care se luptau cu câte 70 de kilograme deodată, pe când ei, probabil, îmbrăcaţi, cântăreau 45-50. Aşa că îi ajutam. Poate şi pentru că noi puteam. Dorinţa unuia mai tânăr de a îl ajuta pe cel fără puteri. Nu ştiu exact de ce.

Apoi, bam! “Lasă, că v-am văzut noi cum căraţi cu zecile de boxuri făina şi mălaiul pentru neamurile voastre afară. E dreptul nostru”

Am dureri în spate. In umeri. In mâini. In coapse. In călcâie. Insă cel mai tare mă doare sufletul. Si capul îmi zumzăie de întrebări. Oare asta a ajuns neamul nostru? Oare avem vreo şansă? Oare, în întunericul minţii lor, are cum să ajungă, în viitorul previzibil, lumina educaţiei? Oare e bine să fie educaţi? Educaţie, pe fondul acestei sălbăticii? Ar fi bine sau ar fi un pericol? Oare sunt sălbatici pentru că sunt săraci? Sau sunt săraci pentru că sunt sălbatici? Unde se poate insera, în acest cerc vicios, educaţia? Unde îl poate rupe, cu vreo brumă de succes? Unde? Când? Cum? De ce? De ce să nu plec? De ce să nu îmi iau familia şi să plec către alte zări, în căutarea unui minim de normalitate?

Voi blamaţi miniştrii. Preşedintele. Parlamentarii. Primarii. Directorii. Eu mă confrunt cu omul simplu. Si constat că preşedintele, miniştrii, parlamentarii şi alţii asemenea lor sunt doar exponenţii acelor oameni simpli. Sunt ca ei, dar mai cu bani şi poziţii. Da, ştiu, mai e o pătură subţire de care n-am pomenit. Intelectualii, pseudo-intelectualii şi semi-intelectualii. Oare nu e prea subţire? Oare nu e prea coruptibilă? Oare nu e prea laşă? Oare nu e prea falsă? Oare nu e gata-gata să abdice de la valorile pe care le clamează? De la principiile pe care le aplaudă? Sau măcar cărora le dă laic? Oare un preţ adecvat nu îi va arunca pe acei principiali în pătura aceea de sus, sălbatică, needucată, dar cu bani? Sau o cantitate de durere adecvată sau o neşansă oricând posibilă nu-i va arunca în stratul acela magmatic, de jos, atât de gros şi de sălbatic? Oare eu aş rezista? Aş putea refuza un preţ? Sau aş rezista unei căderi? M-aş putea ridica din nou? Si unde vom sfârşi?

Semen al meu, te iubesc, dar mi-e frică de tine!

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Lipsa

  1. Foarte adevărat! Asa e o coadă la produse distribuite gratuit, la consultaţii medicale, la moaşte. In mare aşa functionează, sau NU funcţionează neamul românesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s