Societatea internautică, între hipsteri şi guţări


Sau

Liberatea de exprimare versus acurateţea informaţiei

Să presupunem, ca într-un film american de mâna a treia, că ai fi fost criogenizat (sau care-o fi verbul) în Bucureştii anilor 1980. Da, aceia cu televiziunea timp de 2 ore pe zi.

Si iată că te întinzi, troznindu-ţi oasele, proaspăt trezit în anul de graţie 2013. Poate că cel mai uimitor lucru pe care îl vei constata va fi Maria-Sa, internetul. Pariez pe o seară fierbinte cu Adriana Lima contra unui sanwich pe jumatate mâncat că ai fi al naibii de uimit. Informaţia vine către tine în valuri uriaşe; oceane de informaţie. Trecute vremile când îţi toceai coatele, ochii şi neuronii cu zilele, înghesuit într-o bibliotecă. Acum, 2-3 click-uri şi gata: ai informaţia pe tavă.

Dar stai. Nu te bucura atât de devreme. Si degeaba. Diferenţele între sălile de bibliotecă, cu tomurile lor pline de praf şi societatea google-istică nu sunt doar aşa cum crezi tu, minunate. Ca să publici un volum, pe vremea aia, însemna o cheltuială uriaşă, de cele mai multe ori. De aceea, cea mai mare parte a lucrărilor publicate erau filtrate de mulţi, da’ mulţi ochi, creiere şi aşa mai departe. Ergo: informaţia din ele era veridică, în cea mai mare parte a timpului. Aşadar, când căutai în biblioteca aia de la facultate ceva, aveai un ridicat grad de siguranţă că informaţia pe care o găseai era autentică. Pur şi simplu, era prea scump ca să apară publicate toate aberaţiile.

Timpul a trecut. Costurile pentru a publica ceva pe internet sunt ridicole. Tinzând asimptotic către zero. Asta a şi permis năvala unei asemenea cantităţi de informaţie. Mă întreb, însă: oare acurateţea acestei informaţii mai este aceeaşi? Acum e ieftin. Pot publica şi eu, dacă vreau, părerea mea despre influenţa muzicii corale din sec. XVIII asupra inventării motorului cu reacţie. Cine mă poate opri? Este dreptul meu la liberă exprimare. Pe vremuri, m-ar fi oprit costurile. M-aş fi gândit de 10 ori, înainte de a îmi lăsa ego-ul  să cheltuiască venitul meu pe nu-ştiu-cât timp, numai pentru a mă împăuna cu o publicaţie obscură.

Dar acum? Nimic nu mă împiedică să fac asta. Ce se întâmplă după aceea? Vii tu. Imi citeşti “opera” şi în mintea ta am făcut, deja, o modificare. Pe care tu, la rândul tău, încântat că ai cu ce să îţi epatezi prietenii, o propagi mai departe. Si fenomenul se repetă. Pentru că prietenii tăi au incredere în tine. Ei uită, însă, că au încredere în tine ca om, nu ca specialist în influenţa muzicii corale din sec. XVIII asupra inventării motorului cu reacţie. Intelegi ce spun?

In lumea ştiinţifică există o expresie: nicio informaţie nu poate să aibă un grad mai mare de veridicitate decât sursa din care provine. Iar sursa din care provine informaţia pe care tocmai au înghiţit-o prietenii tăi sunt eu: un habarnist al domeniului “muzica corală din secolul XVIII”.

Astfel, apar fenomene care se propagă cu o viteză teribilă, mai ales datorită platformelor de socializare. Trei sferturi din “ştirile” de pe aceste platforme sunt aureolate cu ştampila “adevarat”. In mintea ta. Si a lui. Si  a lor.

Apoi, ştirile, când ajung însuşite de un număr suficient de mare de oameni, devin curente. Incepând cu mâncatul sănătos, mâncatul în funcţie de grupa de sânge pe care o ai, distrugerea vrăbiilor, prietenii delfinilor, apa care explodează la microunde, manelele, anti-manelele, hipstereala. Iţi mai vând un pont: dacă vrei să ai cu adevărat succes cu asemenea “ghiulele”, asezonează totul cu “cercetătorii (eventual britanici sau americani) au stabilit că…”. Evident, peste un timp, aceiaşi cercetători vor stabili fix invers.

Bun. Ce am vrut să spun cu toata poliloghia asta? Când pe piaţă apare o invazie de ciuperci, este extrem de plauzibil că, printre ele, sunt şi ciuperci otravitoare. Aşadar, nu îţi lăsa mintea otrăvită de ştiri neverificate. Inainte să devii partizanul înfocat al unei opinii (cred că termenul la modă este “fan”), verifică sursa acelei opinii. Il poti crede pe cuvânt pe Einstein când zice ceva despre fizică. Nu ştiu sigur dacă îl poţi crede când zice ceva despre muzică sau pictură. Nu ştiu dacă mă poţi crede pe mine când spun ceva despre filozofie. Hmmm…. Dar dacă adaug, înainte de spusele mele “aşa cum filozoful Munsterlander zicea, în opera sa….”? Ce zici? Te-am prins?

A propos: Munsterlander este o rasă de câini. Sa fii iubit!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s