Kilimanjaro, Tanzania. Da’ eu ce ma-sa caut aici?


Na, ca am aflat ca vreau sa plec in Africa. Si nu. Nu oriunde. Am aflat ca vreau sa ma urc, de nebun, pe Kilimanjaro. Kili, ii zice Cosmina dragastos, de parca ar fi un caniche de 3 luni, cu fundita rosie. Da. Tocmai asta imi doream. Desigur, sarcasmul din propozitia anterioara ar putea ucide o pisica adulta, cu toate cele 9 vieti ale ei. Da. Eu, tip respectabil, imi doresc sa urc uite pe asta:

Dar da-mi voie sa ma prezint. 46 de ani, mare pasionat de sport. Cum care ? Acela de a sta comod in fotoliu. Cateva kilograme in plus, dar decent. Inca. Muntele? Cu exceptia skiului, pot spune ca muntele mi-a placut. Da, am formulat bine timpul. La 20 de ani. Mergea si la 30. Dar acum ? In fine. Cand muierea isi pune ceva in cap…

As vrea sa iti explic ceva, insa, inainte de a continua. Ca sa stii la ce sa te astepti. Daca speri sa gasesti in randurile mele extaz cvasi-religios, admiratie netarmurita in fata creatiei divine a Africii, note de calatorie pe baza carora sa poti proiecta o calatorie similara si chiar motive care sa te determine sa faci asta, uita. Ia-ti o carte de colorat, un Arici pogonici … or something. Eu am fost, sunt si voi fi carcotasul de serviciu. Caruia trandafirii ii miros prea tare, hotelul de 5 stele e cam jegos, blonda aia cu picioare lungi e cam fada. Oricum, relaxeaza-te : nu vei gasi asa ceva pe Kili, asa ca….

Sa revenim la oile noastre insa. Adica la cele merinos. Caci din lana merinos vor fi tricourile pe care le vom purta pe « Kili ». Si iata-ne incepand sa cumparam echipament. Ce-i drept, invat lucruri noi : tricouri in care poti sta 2 saptamani fara sa puti, camel-bag, adica o punga de apa din care tragi apa printr-un furtun, ca un gen de clisma orala. Solutie de tratat apa, ca sa o faci potabila. Spray contra tantarilor. Jacheta contra vantului. Pantaloni contra ploii. Numai echipament contra plecarii pe Kili nu am gasit de vanzare.

Ca veni vorba de vanzare. Costul echipamentului. Decent. Cu banii dati pe el puteam eradica foametea, SIDA, Ebola si seceta din Africa.

Apoi excursia. Costul ei. Decent, de asemenea. Adica puteai rezolva problemele de mai sus din Asia, America de Sud si Oceania, luate impreuna. Dar stii expresia : « Dai un ban, da’ stai in fata. » Da. Si eu stau in fata. In fata bagajelor, pe care trebuie sa le “ambalez”. Ma scarpin gratios, alternativ, cand in cap, cand in fund.

Sa purcedem. Hainele pentru Kili. Dragul de el. Impachetate separat, in pungi etanse, pe zile, scrise cu markerul care pentru ce zi este. Apoi hainele de drum, asezate cu grija pe umerase. Hainele pentru safari, intr-o geanta separata. Produsele cosmetice. Prosoape. Ordine si disciplina, trandafiri si acorduri de chitara.

Dar stai. Tu credeai ca de mine vorbesc ? Neah. De Cosmina. Bagajele mele, inghesuite in ora dinaintea plecarii catre aeroport, in rucsac. Haine, lenjerie, sac de dormit, cutite (vreo 3), lanterne (tot cam atatea), electrosoc (2 milioane de volti), bocanci, sosete, chiloti, acte, medicamente, televizor,  bani, jacheta de ploaie, cea de vant, etc, etc, etc.

Hmmm… Ai remarcat ca in enumerarea de mai sus am scris si televizorul ? Nu. N-ai remarcat, caci citesti superficial. Rusine ! Iar acum verifici enumerarea si constati ca, intradevar, chiar am scris de televizor. Acum zambesti. Gotcha !

Imi amintesc de zilele trecute, cand ne-am zarit cu ceilalti dementi care voiau sa faca asta : Mihaela, Mariana, Simona, Costin (singurul pe care il stiam), Ionut, Catalin. M-am uitat la ei cu ochiul meu cinic. « Astia sunt mai speriati decat mine », m-am gandit eu, vazandu-i cat de relaxati voiau sa para. « Niste boboci ». Singurul care (speram eu) stia cu ce se mananca muntele era Costin. Bine, da’ pe asta il detestam oricum, ca el o prostise pe Cosmina cu « Kili ». Intrebarile pe care le puneau toti despre munte, echipament, conditie fizica, etc, ii pareau cinicului din mine de un diletantism profund. « Sper sa ne intoarcem tot 8, cati plecam, de pe munte », gandeam eu, avand in minte catastrofe, tsunami, animale salbatice,  triburi rebele, negri drogati, dictaturi gen Amin Dada si alte trufandale de acelasi gen. Am plecat de la intalnirea aceea cu certitudinea ca va fi o catastrofa totul, d’a capo al fine.

Si hai la aeroport. Desigur, pana a pleca, trebuie carate bagajele pe scari. Ghici cine le cara.

Pe drumul catre aeroport, ne suna Costin, sa ocolim pe alt drum, caci e un accident pe DN 1. « Am inceput cu dreptul », gandesc eu. Si ajungem. Iata-i. Cei 6 inconstienti, plus noi 2. Total 8. Oare cati vom fi la intoarcere ?

Qatar Airways-ul ne zgaltaie ore in sir si iata : Africa. Cand punem piciorul pe pista de aterizare, prima iesire din tipar : de la avion pana la cladirea aeroportului mergem pe jos, pe marginea pistei. Cam ca pe drumul de la Slobozia la comuna Bucu.

Ne intampina un nene numa’  zambet, dar negru ca smoala, care ne conduce la un autobuz. Oare asta care isi arata dintii ne zambea, sau ii era foame ?

Saracia din Africa te agreseaza. Vizual, auditiv si, mai ales, olfactiv. Oameni saraci, zdrentarosi, copii desculti. Prin miracol, majoritatea rad. O macelarie amenajata intr-o baraca ruginita in care, la noi, nu ai tine nici macar cainii.

O scoala inseamna cateva scaune de plastic, cum gasesti in tara la terasele de 2 lei. Si cam atat. Strada care duce catre hotelul la care stam e ceva greu de descris. Autocarul ne zdruncina creierii, rinichii si ce alte utilaje mai avem incorporate. Mi-e groaza sa ma gandesc cum e hotelul. In ciuda temerilor, arata acceptabil. Testez o specialitate culinara locala, facuta din carne si banane verzi, pre numele ei machalari. Rezultat : nu am murit din cauza ei.

A doua zi, incepe marea « expeditie ». Nu ai uitat, sper, de sarcasmul meu. Autocarul ne hurduca vreo 3 ore, pana la punctul de pornire. De la autocar urcam la poarta Marangu, de unde incepe « aventura ».  Per pedes apostolorum.  Vreo 20 de trepte. Scari obisnuite. Obositor, taica, obositor.  Aveti pe-aici scari rulante pana la varful Uhuru, 5.895 de metri ? Vreun ascensor, ceva ?

Asadar, urcam pe un drum prin jungla vreo ‘nspe ore, pana ajungem la Mandara, locul in care, chipurile, trebuia sa dormim. Prima surpriza : e frig ca naiba. Da’ frig, nene. Frig. Africa, ai? A doua surpriza: cabanele in care trebuie sa dormim sunt niste refugii alpine. Urate si incomode ca naiba. Ai senzatia ca vezi toti virusii din lume, adunati acolo gramada. In plus, vom dormi cu totii la un loc, in aceeasi incapere. Paturile, niste scanduri puse la 10 cm una de alta, acoperite de o saltea subtire. In armata, am fost bagat la arest, in urma cu multi ani. Priciul pe care am dormit acolo, alintat “tambal”, era parfum fata de astea.

A sosit apa calda, spune unul dintre ghizi. Chiar. Sa dam jos praful adunat, sudoarea uscata. Iesim plini de entuziasm in veranda cabanei. Aliniate, ne asteapta 8 castroane de plastic, de vreo 20 de cm diametru, ca cele de salata. In ele, 2 degete de apa calduta.

Asa ca am renuntat, inlocuind baile cu spuma si dusurile fierbinti cu spalatul cu servetele umede. Si mai tot drumul pe Kilimanjaro, asa am facut. Am reusit sa adormim, intr-un final, dupa ce ceilalti impartisera o sticla de palinca, sa le mai treaca spaimele. Somnul nu  a fost prea lin. Ii auzeam pe ceilalti cum se foiau, cum ieseau afara la pishu, cum isi cautau diverse prin bagaje. La un moment dat, imi dau seama ca vreau si eu la pishu. Da’ cum naiba sa iesi din sacul de dormit, pe gerul ala ? Asa ca, roman fiind, pe cale de consecinta bun improvizator, trag fermoarul din partea de jos a sacului de dormit, imi scot picioarele, sar in bocanci, imi infasor sacul in jurul taliei si, precum un vierme de matase in coconul lui, ies la o fireasca preumblare.

Si uite ca aici las deoparte, pentru scurt timp, sarcasmul. Da, stiu : nu te asteptai la asa ceva din partea mea. Sa-mi fie rusine! Si totusi…. Am facut imprudenta sa ma uit in sus, inspre cer. Nu mai vazusem atatea stele de multi, multi ani. Tare multi. Din muntii Atlas, din Algeria.

Cateodata, natura te loveste pe neasteptate, azvarlindu-ti gandurile in abisuri pe care, in mod normal, nici nu stii ca le ai. Te arunca cu gandurile atunci cand lumea era tanara, tanara si frumoasa, ca in vremurile cand veacurile de zbucium si griji nu ii zbarcisera chipul, iar pacatele si imbecilitatea copiilor ei nu ii otravisera inca sufletul, inima, apele si aerul. Inainte ca siretlicurile si tehnologia civilizatiei spoite sa ne fi smuls din bratele naturii, inainte ca zambetele otravite ale artificialitatii si comoditatii sa ne fi facut sa ne fie rusine de viata simpla pe care o duceam, in armonie cu raurile, cu marea, cu padurea, cu cerul. In acele camine simple, in care omenirea s-a zamislit, acum atatea si atatea mii de ani.

Stelele isi inganau acelasi cantec pe care il ingana de milioane de ani, cantec pe care putini dintre noi, si rar, il pot auzi. Si pe care ne inchipuim, oarecum, ca il intelegem, pentru ca specia noastra il aude de cand s-a nascut. Si care se va auzi inca multe milioane de ani, dupa ce noi nu vom mai fi aici, sa murdarim totul in jurul nostru, cu aroganta si ignoranta care ne caracterizeaza. Cu ego-ul nostru atat de mare, dar cu sufletul atat de mic si de inchistat.

Dar e frig. Asa ca las romantismul pe alta data si ma retrag in relativa caldura a sacului de dormit.

Dimineata debuteaza cu Ionut si Catalin, care nu isi gaseau nu-stiu-ce in bagaje.  Iar acest moment se va repeta aproape in fiecare dimineata, ca un leit-motiv. Mancam ceva, adica mai nimic si plecam. Urcam de nebuni, dar de nebuni. De la 2.800 la 3.800 de metri. Nu a trecut nici macar un metru pe care sa nu-l fi parcurs, in care sa nu ma intreb de ce naiba sunt eu aici. « Whyyyyyyy ???? » am zbierat la un moment dat, insa ecoul era plecat cu sorcova, asa ca nu mi-a raspuns nimeni.

Ghidul, Joseph, plus Costin, au decis ca in fruntea grupului sa mearga Cosmina, pentru ca ea pare a fi cea mai putin in forma, asadar ca ea sa imprime ritmul. Intr-un mod surprinzator, toti au acceptat cu o graba suspecta, ceea ce m-a facut sa cred ca tare le mai convenea ca ritmul sa fie mai lejer. Oricum, decizia ghidului m-a surprins. In mod evident, eu eram cel mai putin in forma.

Ajungem la 3.800 de metri altitudine. Horombo . Peisaj surprinzator, caci suntem deasupra norilor.

Insa la fel de surprinzator este si “locul de dormit”. Un gen de hangar, cu vreo 20 de paturi suprapuse. Sub acoperis, la ambele capete ale hangarului, niste ferestre care aveau doar  zabrele in loc de geamuri. Asadar, vantul matura hangarul de la un cap la altul. Yupiiiiii ! Sa luam si yachtul, sa « ne dam » prin hangar. Ii intrebam pe baietii de la « receptie » (daca acest cuvant s-o potrivi) de ce e asa. Replica : « Oxigenul e sarac la altitudinea asta. Avand in vedere ca sunt camere de 20-25 de paturi, daca nu ar intra vantul ca la el acasa, ar exista riscul de asfixiere ».  Aha ! M-am mai linistit. Sa-i spuneti lu’ mama ca am iubit-o.

Cosmina se baga in sacul de dormit. Din ea se mai vede numai un nas rosu si niste ochi care implora mila. Cred ca se injura si ea pe ea insasi, dar nu ar recunoaste-o nici moarta. Inca o noapte in frig. O sa inceapa sa imi creasca blana ca la ursii polari, daca o tinem in continuare asa.

A doua zi, o pauza. Cica e ziua de aclimatizare. Ceilalti decid sa faca excursii prin zona, ca sa se mentina « fit ». Delicat, in gand, ii bag in mamele lor personale si decid ca noua ne-ar face bine o zi de plaja. Fie si la 3.800 de metri altitudine. Incredibil, dar Cosmina e de acord cu mine. Infruntam amandoi oprobiul celorlalti 6 montagnarzi, atat de plini de energie. Suntem niste puturosi. Dar e atat de bine la soare. Da. Atat de bine, incat timp de o ora zacem pe sacii de dormit, la soare. Imbracati, evident. Caci e racoare. Dupa o ora, constatam ca suntem la culoare precum racii fierti. Al naibii soare !

Coboara si ceilalti. Azi e ziua de nume a Marianei, caci e Sf. Maria. O serbam cu un tort facut de bucatarul nostru din biscuiti cu niste topping de ciocolata si o lumanare infipta stramb in el, insotit de un delicios ceai facut din ciorapi pusi la fezandat. Dar nu conteaza. Atmosfera e misto. Iar surpriza Marianei e sincera si asta conteaza. Geamurile au avut de suferit din cauza cantecelor noastre de « La multi ani », « Happy birthday » si alte « Joyeux Noel ».

Ca veni vorba de mancare : am supravietuit. Dar satul de pulpe de pui atletic, venit pe jos din Australia. Adica slab si atos. De biscuiti sarati. De gogosi. De orez. De suc de mango, la cutie. De geluri energizante. Isostar. Yak ! In mintea mea, Africa insemna suculente fripturi de antilopa, de trompa de elefant, de coada de crocodil, asa cum citisem in cartile lui Mihai Tican Rumano sau ale altor exploratori. Sa vii, insa, in Africa si sa mananci pui rahitic mi se parea la fel cu a merge la sala de fitness cu Big Mac-ul in mana.

Dar ziua de relaxare a trecut. Si a inceput iar calvarul : de la 3.800 la 4.800. De la Horombo la Kibo. Vegetatia era aproape istorie.

Un sol selenar, bolovani, praf. Ah ! Eternul praf al lui « Kili ». Pe bocanci, in bocanci, pe pantaloni, in nas, in gura, in urechi, in ochi. Pe haine, pe par, pe maini. Pretutindeni. In plus, altitudinea ne dadea semne de viata. Respiratia era mai grea. Poate chiar prea grea. Ca sa pot suge din tubul ala ridicol apa, trebuia sa ma opresc. Daca faceam asta in timp ce urcam, imi trebuiau vreo 4-5 minute ca sa revin la un ritm normal de respiratie. Si iar revenea intrebarea : ce ma-sa caut eu aici ? Da’ ce ? Tenerife imi stricau ? Grecia nu era buna ? Nisipurile de Aur, ceva ? Macar Vama ? Sau fie si Eforie, in mijlocul hoardelor de plozi prost crescuti, a meltenilor cu telefonul la care urla manele, a porumbului fiert si a pepenilor mancati pe plaja. Langa duduia aia de 180 de kile si 1, 40 metri, care trazneste a transpiratie si te inghesuie cu cearceaful ei, care are pretentii teritoriale de la al tau.

Sa las digresiunile la care, te-ai prins, sunt campion. Mergem ca ocnasii vreo 7-8 ore. Ajungem la Kibo, unde avem cateva ore sa ne odihnim, caci plecam in ultima etapa de urcat : catre varf, ostenii mei, catre varf ! Zise Mircea, in timp ce adormea, bodoganind. Ne trezim, in frig. La 12 noaptea pornim catre varf. Prin aer parca ninge. E cenusa vulcanica ridicata de vantul care taie.

In tineretile mele revolutionare, am urcat pe niste munti. Bine, criticii mei ar spune ca Dealul Mitropoliei nu e chiar munte, dar cine ii baga in seama? Insa urcus ca asta n-am pomenit. Aproape ca stam cu pieptul lipit de sol, in tentativa noastra de a urca. Ma ingrijoreaza Cosmina, pentru ca e evident ca nu e intr-o forma grozava. Capul o doare de ieri, pare infrigurata si nu pare a se fi odihnit suficient dupa urcusul de peste zi. Si mai ingrijorator e ca e incapatanata ca un catar.  I-a intrat in cap ca e nepoata lui Edmund Hillary sau, macar, a lui Tenzing.  Nici ceilalti nu arata prea bine. Ma rog, cat reusesc sa vad din ei, la cat de infofoliti suntem toti.

Pe munte, parca e Lipscani, in seara de Inviere. Sute de dementi care vor sa ajunga pe varf, fiecare cu lanterna lui frontala. Ati luat lumina, copii ? Serpuim in « s »-uri largi, injuram in gand, apoi cu voce tare. Cosmina: “ Ce piz… ma-sii cautam noi aici?” Na, ce face altitudinea din om. Ii scoate la lumina gandurile ascunse. Eu, mai pasnic, pomenesc despre morti, Paste, cristelnita si alte obiecte de cult bisericesc. In gand, caci n-am forte de pierdut cu vorbe. Vantul ne intra pe sub toate hainele, taindu-ne.

Cosmina vomita. O data. Apoi de doua. Apoi de trei. Dar e capoasa. Nici eu nu raspandesc in jurul meu zambete si vorbe de duh. In plus, nu isi mai simte unul sau doua dintre degetele de la maini. La -15 grade, plus vantul de rigoare, nici nu e de mirare. Ne doare capul. Rau. Respiratia ne e suieratoare. Pieptul iti e parca strivit. Na, ca vomit si eu. Cosmina se ia la harta cu ghidul nostru. Ii cere sa ne lase un ghid (erau 4), urmand ca noi sa urcam in ritmul nostru. Si iata ca ne despartim de restul grupului.

Mai urcam vreo ora, timp in care depasim grupul de vreo 2 ori. Apoi decidem ca ajunge. « Expeditia » noastra se incheie la 5.400 de metri. Coborarea ? Pana la 4.800, un iad. Ghidul rataceste drumul. I se stinge apoi lanterna. Ii dau una dintre ale mele. Grohotisul pe care coboram ne solicita gleznele cum nu ni s-a mai intamplat pana acum.

In fine, ajungem la Kibo. Intram in cabana, numai noi 2. Suntem inghetati. Dardaim. Ne bagam in sacii de dormit, imbracati fix cum fusesem pe munte. Nu mai am energia sa imi scot bocancii. Pe undeva, ma simt vinovat ca am renuntat. Toti ceilalti ajung in curand pe varf, ma gandeam. Adorm, cu o lacrima in ochi si un nod in gat. In mortii ma-sii!

Cateva minute mai tarziu, bubuituri in usa. Injurand, ma scol si deschid usa. In prag, Mihaela si Ionut.  Vreo ora mai tarziu, Catalin apare si el. Multe ore mai tarziu se intorc si Mariana, Simona si Costin, singurii care au atins varful. Bravo lor, dar imi vine sa ii bat pe toti.

Partea a 2-a a aventurii africane ti-o povestesc altadata. Acum, ma voi multumi sa trag cateva concluzii.

Am avut un grup cum nu speram sa avem.

In ciuda parerii initiale, toti au fost excelenti. Am ras, in sinea mea, cu lacrimi. De la poantele lui Costin (caruia ii pastrez inca o doza de ranchiuna) de un umor plin de verva, la aventurile de fiecare dimineata, cu bagajele, ale lui Catalin si Ionut. De la cele 2 fete, care mereu aveau un cuvant bun sau de imbarbatare pentru fiecare, Mihaela si Mariana, la energia si tenacitatea Simonei.

I-am invidiat adeseori, pentru ca isi implineau ceva ce si-au dorit. E unul dintre cele mai de invidiat lucruri care ti se pot intampla in viata, sa faci fix ceea ce ti-ai dorit.

Ce m-ai intrebat? Ce imi doresc eu ?

O Coca Cola ar fi perfect, multumesc de intrebare.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Cosmina

Un răspuns la „Kilimanjaro, Tanzania. Da’ eu ce ma-sa caut aici?

  1. Coaja tare, miez moale!
    Esti fascinant! Bravo!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s