Africa Express. Capitolul 2


Ti-am promis acum cateva zile ca iti voi povesti si partea a 2-a a “aventurii” africane. Bine, stiu ca nu te-ai asteptat sa ma si tin de cuvant. Dar, deoarece afara ploua, de Solitaire si Facebook sunt putin satul, hai sa vad daca imi mai amintesc ceva.

Revin, insa, cu precizarea ca nu ai ce sa astepti de la mine in ce priveste oferirea de informatii practice. Am eu moaca de ghiseu de informatii ? Si, in plus, citesti ce scriu eu pe gratis. Moka. Asa ca….

Coborasem, asadar, de pe « acoperisul Africii », cum se laudau nesuferitii aia de colegi de suferinta. Mie mi se parea doar ca reveneam la o relativa normalitate. Am revenit in Arusha, orasul din care incepea totul. Sau se sfarsea.

Inutil sa iti spun ca dusul nu mergea. Am facut “dus” la robinetul de la cada. Pozitiile contorsionate pe care le-am adoptat ar fi trebuit sa ma propulseze direct la conducerea MISA, daca as fi avut martori. Dar, dupa « dusurile » la servetele umede, era un lux. Am facut un mare bagaj cu ce nu folosisem pe munte : geluri hidratante, cu vitamine, energizante, termos, etc, etc, etc. Si l-am « uitat » discret in camera de hotel. Dar sa las prostiile. Care crezi ca era cel mai interesant aspect al hotelului ? Te-ai prins : restaurantul. De mancat, am mancat. Apoi, noi 2 ne-am retras in camera, lasandu-i pe ceilalti sa se « cinsteasca ». Euforia lor a avut un pret : Costin si-a lasat borseta cu acte si bani pe scaun, in carciuma. Amin !

Aflam, a doua zi, ca va trebui sa plece la Nairobi, unde era cel mai apropiat consulat roman, ca sa isi ia un act provizoriu. Asadar, 8 negri mititei/ Au mancat castane coapte / Unul s-a-necat cu ei/ Si-au ramas doar sapte. Costin out !

Buuun. Sa deschidem agenda, sa vedem ce ne asteapta. Vizita intr-un sat de masai. Incursiune in cultura, bla, bla, bla… suna bine. Coboram in fata hotelului, sa plecam. Costin ramane, sa afle ce are de facut, cum, unde, etc. Naspa de el. Apare autocarul, sarim in el si mana, birjar! Mergem vreo ora, de nebuni, pe drumuri din ce in ce mai sarace.

E tare ciudat pentru noi sa ne integram in sistemul asta de circulatie, pe stanga. Nu-i asa ca am uitat sa iti spun ca in Tanzania se conduce pe stanga, precum la Londra ? Mda. Ce pretentii ai de la mine ? Creierul mi-a fost afectat de lipsa de oxigen de pe Kili, normal. Da’ lasa, ca si asa, afectat, il am mai bun decat tine, care stai la calculatorul tau si citesti toate ineptiile pe care ti le povestesc eu aici. Uite : sunt sanse de 80% ca tu sa zambesti acum, cand tocmai te-am jignit, zicandu-ti ca-s mai destept ca tine.

Mereu ai senzatia ca masina care vine din fata va intra in tine. Iti vine sa strigi la « driver » ca sofeaza ca un elev de clasa a 3-a, ca fiica-ta, care are 10 ani e mai buna la condus decat el, ca, daca nu casca ochii, te duci si il pocnesti. Tampitule ! Nu vezi ca intra camionul ala in tine ? Aaaa, n-a intrat. Am uitat. Ce naiba au astia, de nu pot sa conduca normal ? Boule ! Uita-te la autobuzul ala care depaseste, ca da peste noi ! Aaaa, sorry… zambesc tamp, amintindu-mi, o data in plus, ca suntem in Tanzania. Mai bine ma uit pe geam.

Soferul, altul decat cel care ne dusese pana atunci, e destul de sarac in vorbe. La un moment dat, mai ia alaturi de el pe inca un bastinas.

Ciudata senzatie. Un bastinas, imbracat intr-o patura masaii, sarac lipit, care se rasteste intr-un telefon mobil. Interlocutorul lui pare surd sau locuind pe Marte, caci urla din tot sufletul. Oare unde naiba ne duc astia ? Nu imi inspira cine stie ce incredere. Ia sa verific. Electrosocul. Ii ridic piedica. Cate cutite am azi la mine ? Aha. E ok. Desigur, firea mea iepuratica nu ma lasa sa imi tihneasca drumul . Care drum ? Caci tocmai am parasit soseaua si microbuzul ala care ne cara se aventureaza pe niste hartoape de mai mare dragul. Un praf de nu vezi prin geamuri. Dupa vreun sfert de ora de saltat in toate directiile, ajungem intr-un…sat. Mi-ai remarcat ezitarea. Oare o fi sat ? Cateva colibe ciudate, cilindrice, cu acoperis de paie. La distante bunicele una de alta.

Coboram. Apare un gen de sef al satului / ghid sau ce naiba o fi. Nu ne simtim prea entuziasti. Soferul ne paseaza niste cutii cu mancarea de pranz, apoi ne zice ca el pleaca si vine sa ne ia peste…niste timp. Alooooo ! Nu pleci nicaieri ! Suntem gata sa sarim in microbuz si sa ne intoarcem. Nu stiu prin ce miracol, dar decide sa ne astepte acolo, totusi.

Suntem urgent inconjurati de plozi. Cam murdarei. Vreo 2, cam hidrocefali. Toti se uita cu speranta la mainile si buzunarele noastre. Le dam niste bomboane. Ne cade fata cand vedem ca vor sa le manance cu tot cu hartia in care sunt invelite. Astia n-au vazut bomboane pana acum. Cosmina isi ia rolul de asistent social in serios si ii invata cum sa le desfaca. Copiii ne iau de mana. Calculez mental, intr-o fractiune de seunda, cati EBOV trec pe mine. Nu stii ce e EBOV ? Hmmm…m-as fi mirat. Ti-am spus de atatea ori sa mai lasi naibii feisbucu’ si sa mai pui mana pe-o carte ? Ti-am spus. Da’ tu nimic, nene. EBOV-u’ e virusu’ care declanseaza una din formele Ebolei. Daca imi zici ca nici Ebola nu stii ce e, 2 saptamani nu mai ai voie la calculator.

Dracii astia mici ne trag dupa ei. Vor sa ne arate satul. Ce sa facem ? Ne luam dupa ei. Incepem prin a pune un picior in fata altuia. Apoi repetam operatia. Si repetam. Si repetam. Singura sursa de apa pe care o vedem e un jgheab mare, langa care sunt niste vite si niste pusti masaii, vopsiti pe fata cu un gen de var alb. Cand indreptam aparatele foto catre ei, incep sa zbiere la noi. Ne amintim, brusc, ca am lasat lumina aprinsa acasa si ne grabim sa mergem acolo, sa o stingem.

Catalin e in slapi. Unghiile degetelor mari de la picioarele lui nu arata prea grozav. Traiasca Kili si bocancii de varf.

Si Cosmina s-a incaltat in sandale. Prin praful de 5 cm, e exact ce trebuie. Labele picioarelor ei se confunda deja cu solul.

Ne conduc sa vedem colibele. Ma rog, casele. Aflam ca noaptea dorm cu animalele in case. Ca sa le fereasca de pradatori. Care pradatori? Pai, la alegere: hiene, leoparzi, lei. Posibil si alti pradatori, cu 2 picioare, ma gandesc eu. Intr-una din case, un lux neasteptat : un calendar pe 2012 se lafaie pe unul dintre pereti. Probabil e chiaburul satului.

Daca ar fi sa rezum satul in cateva cuvinte, primele care imi vin pe buze sunt : praf, saracie, scaieti, uscaciune. Nu, nu insista. Nu intentionez sa ma mut aici, oricat ai vrea tu. Ma uita la Cosmina. Nici ea nu pare dornica sa emigram in Tanzania.

In jurul satului, agave gigantice stau de straja. Cosmina rezolva problema economica a masaii-lor, intrebandu-se de ce naiba nu fac din ele tequila. Mereu se gandeste la bautura, fata asta. Oare sunt chiar asa de greu de suportat, ca nu mai poate fara bautura?

In sir indian, mergem undeva. Habar n-am unde. Aaaa…mergem sa vedem scoala. Care e scoala? Aia? Ai innebunit? Facem juma’ de ora prin scaieti, pana acolo. Lasa, toti am facut scoala, stim cum e. Ce-ar fi sa mergem la microbuz, totusi ?

Trecem, in drumul nostru, pe langa o alta casa de chiaburi : in lutul casei sunt incrustate cioburi dintr-o cana si dintr-o oglinda.

Dam sa ne urcam in microbuz, cand apare un nene cu niste dracii de vanzare : margele facute de ei. Evident, fetele se aglutineaza in jurul mesei (daca asta o fi o masa) pe care sunt asezate margelele. Din cata zoologie stiu, si gaitzele ar face la fel.

Termina repede : juma’ de ora. In timpul asta, imi rod zabala, unghiile, pletele si tot ce mai pot. Prin miracol, microbuzul scapa ne-ros. La intoarcere, soferul vrea sa opreasca pe marginea drumului. De ce ? intrebam noi. Pai, sa mancati pranzul. Iti amintesti, ne daduse niste cutii de carton cu niste chestii in ele. Hai, lasa, zicem noi. Mergem in Arusha, la hotel. Macar acolo mancam la o masa, asezati pe scaune, nu asezati pe cate o piatra, pe marginea drumului plin de praf. Ne trateaza in gand de pretentiosi, fetite, homosexuali, pitzipoance, mimoze in tutu roz, dar isi continua drumul.

Ajungem in Arusha. Costin va pleca abia poimaine la Nairobi, asa ca maine vine cu noi in foto-safari.

Si iata ca « maine » a sosit. In curtea hotelului, 2 Land Rover-uri pasc asfalt.

Hopa in ele si la drum. Jivinele ne asteapta. S-au spalat pe dinti, si-au lustruit coarnele, ghearele, armele si ce-or mai avea ele pe acolo, gata de inspectie. Prima zi, Lake Manyara. Parc national, etcaetera, etcaetera, etcaetera.

Intram in el. Ni se explica regulile. Ele suna cam asa : animalele fac ce vor muschii lor. Nu au voie sa te manance, dar, daca vor, pot sa faca pipi pe nasul tau. Tu n-ai voie nici macar sa te stergi, ca stresezi animalu’. Alooo, duduia….da’ cand vine leu’, animalu’ ala nu e stresat si asa ? Elev Nicolescu, stai jos, in banca. Ai un 2 pe ziua de azi, nesimtitule. Sa vii maine cu tac-tu la scoala.

Ca veni vorba de tac-tu. Ma rog, nu chiar de el. O sun pe fiica-mea, sa vad ce mai face. Cam 2 euro pe minut, discutiile cu Romania, asa ca tre’ sa fiu expeditiv.

-Buna, Ana. Ce faci ?

-Buna, tati. Bine. Tu ce faci ?

-Noi suntem in safari, inconjurati de anima…..

Nu apuc sa zic si « …le »-ul final, ca imi taie macaroana :

-Tati, stai putin, ca ma suna Teo.

Si ma pune pe asteptare. Pasca ma-tii de copil !

Primul contact cu animalele : babuinii. Impertinenti. Parca ar fi niste cocalari in Mall. Se scarpina in cap si in alte zone, mai mult sau mai putin dorsale, fara sa tina cont de prezenta unor doamne. Haraie si scuipa. Se apostrofeaza intre ei. Ma uit cu interes, dar nu le vad lanturile de la gat si ghiulurile. Mai aveti de invatat, copii ! Poftiti in Mall Vitan, sa vedeti ce inseamna sa ai valoare….

Bun. Am facut pe desteptul in ce priveste babuinii. Insa mai departe nu mai tine. Avem parte de o avalansa de animale. Ma asteptam sa vedem cate 2-3 jivine. Insa suntem coplesiti de numarul lor. Babuini, maimute albastre, facoceri, bivoli, girafe, elefanti, zebre, vreo 4 « marci » de antilope. Unele de aproape, altele la distante mari. Sute. Poate mii. Stii ca am fost mereu corijent la matematici. Drumul, ca un drum forestier la noi, insa foarte bun. Soferul, Silas, e un simpatic. Se bucura sincer de fiecare data cand vedem cate un animal. Sa-ti explic insa cum e cu masinile astea. Li se ridica acoperisul, pe niste bare metalice. Astfel, daca te ridici in picioare, stai ca intr-un foisor de observatie si poti sa vezi animalele. Uite: Ionut tocmai se uita la tine din „foisor”.

Ajungem la locul de popas, unde urmeaza sa luam pranzul. Pe un morman de pietre, un craniu de bivol ne zambeste. Si tu ai mancat sanatos, prietene ?

O scurtez. Cum ti-am mai zis, in textu’ asta scriu ce vreau eu. Asa ca las animalele, deocamdata, si merg mai departe. Iesim din parcul national. Pe drum vedem banane, la vanzatori ambulanti. Unele rosii, mari, iar altele, de galbenul cunoscut, dar de vreo 5 cm lungime. Yummi ! Vrem si noi. Oprim, caci il lasam si pe Costin, care pleaca spre Nairobi. Hai noroc, Costin, si lasa negresele alea in pace, da ?

Eu cobor, cu un nene ca smoala sa cumpar banane. Ma cara pe niste asa zise stradute, printr-o asa-zisa piata. Pe niste rogojini, o multime de marfuri. Predomina bananele. Dar vad si niste pesti de 2-3 cm, pescuiti cu navoadele, banuiesc eu. Si lasati sa se usuce, asa, la soare. Mirosul delicat pe care il raspandesc ar pune jos un bivol african, sunt gata sa pariez. Vad si o tanti care vinde « suveniruri ». Sau o fi taraba de fier vechi, nu sunt sigur. Vad o lance masaii. In secunda 2, salivez dupa ea de nu mai pot. Daca, insa, ma intorc la masina cu lancea, Cosmina va : divorta, asasina, castra, deloc chimic, pe cineva. Ghici pe cine ; ai 3 incercari. Oftez din rarunchi, lasand acolo o bucatica din sufletul meu. Nenea ala ma duce la la o cucoana care vinde banane. De ce naiba tocmai acolo, ca urla stradutele alea de vanzatori de banane ? O vrajeste pe swahili, asa ca inteleg fix zero. Ma lamuresc insa de ce m-a adus tocmai acolo, cand imi spune cat costa. De vreo 3-4 ori cat ar fi costat daca eram negru. Iau bananele, totusi, caci ma asteptau ceilalti la masini cu ele. In timpul asta, insa, scrasnesc printre dinti niste vorbe vechi, invatate in armata. Suculente. Cred ca as castiga un razboi mic cu ele. Ajung la masini cand ceilalti se intrebau cum am sfarsit: fiert sau fript.

Bananele, insa, sunt excelente. Si ne tin de urat in urmatoarele 2 ore, cat ne deplasam catre hotelul unde urma sa stam peste noapte. Parasim soseaua si ne aventuram pe niste drumuri ciudate, cu pamant rosu, batatorit. Mai mult sau mai putin. Stalpul Land Rover-ului, aflat langa umarul meu stang, imi demonstreaza ca fierul este, totusi, mai tare decat oasele mele. Ok, ok, gata. Ai 1-0.

Suntem din ce in ce mai ingrijorati. Drumul pare ca nu se mai sfarseste si zona e saracacioasa. Mai putin decat in zona masaii-lor, caci vedem si plantatii de cafea. Oare unde vom dormi la noapte ? Si iata ca ajungem. Cosmina : „Eu nu mananc de aici nimic. Cine stie ce mizerie e inauntru ? Mai avem batoane sau geluri ?” Vreau s-o contrazic, de dragul de a o contra, dar nu mai apuc. Coboram. Ne intampina o groaza de cameriste si valeti, toti in uniforma. Wowww ! Receptia. Geniala. Ni se spune sa chemam pe cineva, daca vrem sa ni se aprinda focul in semineu. Semineu. Wowww ! Aruncam o privire pe meniul mesei de seara. Senzational ! Apoi, un dus rece : Va rugam sa nu iesiti noaptea din camere, fara sa fiti insotiti. Suntem la cativa kilometri de marginea parcului si, cateodata, animalele salbatice vin pana aici. Oups !

Ajungand in camere, suntem profund impresionati. Un bun-gust colonial cum nu am mai intalnit pana acum. Pe jos, o piele de vaca. Cada, cu sfesnic de lumanari deasupra. Semineu. Lumini discrete. Nu am fi putut sa stam aici o saptamana, in loc sa ne urcam pe Kili, ca o colonie de ocnasi ?

Spre ora 4 dimineata, insa, aud tropaituri. Curajos (pe naiba !), cobor din pat, sa vad ce e . Nu vad nimic, insa tropaiturile s-au mutat de afara, pe acoperis. Clar. Maimutele naibii !

Dimineata parasim cu regret acest paradis ascuns in mijlocul unei gradini de vis. Urmeaza Serengeti. Cica acolo o sa vedem si mai multe jigaranii. Animale, pardon. Nu stiu de ce, dar de la Kili incoa’, limbajul meu e cam zdrentaros.

Ce-i drept, e plin de jivine. Elefanti cu puii lor, struti si, in fine, girafe vazute de la 2-3 metri. Daca ar binevoi sa faca vreun efort, ar baga capul in masina noastra. Dar ne ignora stoic. Apoi crocodili. Nu multi, dar bine camuflati. Daca nu ni i-ar arata soferul, probabil ca nu i-am zari.

Oprim masina langa o leaoica care doarme. Nu se deranjeaza sa ne bage in seama, desi suntem fix la 1,35 metri de ea. « Hai sictir, baietii », pare a ne zice, tratandu-ne cu spatele. La un moment dat, o carcasa de antilopa, din care se infrupta un leu. La o distanta sigura de el, il asteapta sa ceara nota : o hiena, niste sacali, iar in pomii din jur, niste vulturi.

Devine nasol cand ajungem langa o mlastina in care se desfata niste hipopotami. Poate in desenele lui Walt Disney erau amuzanti. In realitate, sunt detestabili. Oribil. Si put si mai oribil. Numai Mihaela se aude : « Uite ce dragalasi sunt ! ». Ma uit urat la ea, dar nu ma vede. Mai bine…

Uite si o groaza de antilope. Ce bine le-ar sta la frigare ! Cu cartofi cu mirodenii. Si imi scapa asta cu voce tare. Ceilalti, inclusiv soferul, se uita la mine de parca as fi fluierat in biserica. Ma uit sa vad daca ploua, dar nu ploua.

Cand sa iesim din parc, langa drum, o familie de 5 lei. « Sefa » poarta o zgarda la gat. « A fugit de acasa, sau ce ? », intreb eu. « Nu, e monitorizata de catre … ». Si n-am mai inteles continuarea. La un moment dat, leoaica sefa se ridica sictirita si o intinde, de-a lungul drumului. Asa cum, acasa, fac cainii maidanezi.

Ajungem la urmatorul hotel. Hai sa nu-i mai zic hotel, ca nu reflecta ceea ce este. Pe plan local i se spune « lodge ». Asta din seara asta arata cam asa : 3 pereti de chirpici. Intre ei, e amenajata baia. De acesti pereti este lipit un cort. Cam cum sunt cele militare. Mare si dragut mobilat. Peste toate astea s-a trantit un acoperis de paie, care uneste toata sandramaua.

La receptie, primim cheia (caci cortul are intrarea cu fermoar, pe care e un lacatel), de care atarna un…fluier. « Asta la ce e bun ? », intreb. « In caz ca apare vreo urgenta », mi se raspunde. What ? Ce urgenta? “Aaaa, nu e cazul. Nu s-a intamplat niciodata. Dar suntem, totusi, intr-un parc national, plin de animale, de care nu ne desparte niciun gard”. Inghitim in sec. „Este de preferat ca, dupa lasarea intunericului, sa nu iesiti din camere fara insotitori”, auzim leit-motivul ultimelor zile.

Nu stiu daca realizezi, dragul meu. (Daca as fi zis „draga mea”, riscam sa ma puna Cosmina la colt). Specia noastra, asa mare si tare cum credem noi ca este, in piramida trofica ocupa unul din straturile de jos. Nu-i asa ca nu te-ai gandit? Nici eu, pana atunci. Dar acolo, pe un teren necunoscut tie, inconjurat de o natura pe care nu o cunosti, cand auzi urlete, mormaituri, ragete si alte manifestari sonore ale unora care au mai multi muschi decat tine, mai multe gheare decat tine, mai multi colti decat tine, o presiune mai mare in muscatura decat tine, ajungi sa te gandesti si la asta. Desigur, daca extractele obtinute prin fermentare sau distilare nu te arunca in obnubilare.Nu stii ce-i aia? Uite-aici: http://dexonline.ro/definitie/obnubilare

Si stii ce ne face sa nu realizam tot timpul ca suntem in treapta de jos a piramidei trofice? Pai traim in orase, nu?

Facem un dus rapid, apoi hai la carciuma. Se lasase seara. Brusc, Cosmina se suie pe mine. Nu ca m-ar supara asta, dar nu stiu de ce. « Uite acolo, in tufis ». In tufis, la cativa centimetri de sol, vreo 4-5 perechi de ochi sticlesc. « Manguste. Relax ». Ajungem la restaurant, unde toti decid sa se matoleasca, ca sa poata dormi. Brusc, cutitele mele, electrosocul si alte surprize din ouale Kinder pe care le am cu mine par a fi foarte apreciate.

La un moment dat, vrem sa mergem la baie. Toaleta e situata la vreo 20 de metri de restaurant. Un chelner ne face semn sa asteptam, striga ceva pe limba lui si din niste tufisuri iese un nene, care sa ne conduca catre baie. Mutrele ni se lungesc cand vedem ca are pe umar un arc si vreo 3 sageti intr-o mana.

Mancam. Bem. Ionut si cu mine pe de-o parte, Simona si Mariana pe de alta parte avem o disputa legata de relatia angajat-angajator. Basca sindicate. Vorbim despre cei care se fac ca muncesc. Si cei care si muncesc. Discutiile tipice pentru niste romani, nu ? Mai bine decat sa vorbim de femei, fotbal sau masini. Plecam ultimii din restaurant. Faptul ca suntem condusi pana la corturi de catre alt nene, cu o pusca pe umar, nu e de natura sa ne linisteasca prea tare.

Noaptea trece linistit. Cosmina se lipeste de mine, cam tremuratoare. Nu cred ca e din cauza frigului, caci a fost singura zi din Africa in care n-am simtit frigul. Faptul ca 2 hiene s-au gasit sa rada la vreo 2 metri de intrarea in cort e irelevant in ecuatia asta, nu-i asa ?

A doua zi dimineata, in drum spre micul dejun, aceeasi Cosmina zice nonsalant: “Noroc ca aseara am baut 2-3 pahare de vin, ca altfel nu puteam sa dorm de teama”. Merci! Stiam eu ca ma apreciezi. Nu-i pot zice nimic de dulce, caci soacra-mea imi e simpatica. Si ce vina are ea ca fiica-sa e scorpie ?

Micul dejun e ok. Ni se ridica in stomac dupa aceea, cand iesim din restaurant. Caci vedem un angajat al lodge-ului, inarmat cu un bat lung, care bate iarba. Da. Ca sa alunge serpii.

Azi Ngorongoro. Un vulcan mai vechi, care a iesit la pensie. Diametrul lui ? Sa tot fie de vreo cateva zeci de kilometri. Evident, in pur stil tanzanian, si aici e un parc national. Cand ajung acasa, imi fac in curtea din spate si eu parc national. Am 3 caini, vreo 2 soparle si niste vrabii. Mai ramane sa pun niste indicatoare ca musafirii n-au voie sa deranjeze animalele si sa le percep o taxa de intrare, cum fac astia.

Plin de zebre, antilope gnu, bivoli, struti. Da’ plin, plin. Ca sambata seara in Centrul Vechi. Stam vreo 20 de minute, sa traverseze duduile drumul.

Dintr-un rinocer vedem doar coada, la vreo 50 de kilometri de noi. Girafele, la 1 metru de noi. Cosmina vrea sa ia una acasa, da’ nu stie cum s-o bage in valiza. Ii explic ca din 4 miscari. 1. Deschizi valiza. 2. Scoti elefantul din ea. 3. Bagi girafa. 4. Inchizi valiza. Imi arata degetul mijlociu, ca o adevarata doamna.

La lodge-ul unde ne oprim, un leu face plaja la nici 300 de metri. Iar dimineata, un elefant intra in curte ca sa isi ia micul dejun.

Pe drumul de intoarcere, vrem sa ne oprim la magazinele lui Obama si Hilary Clinton, dar renuntam.

Cautam o incheiere pentru textul asta. Nu gaseam nimic care sa imi sune bine. Cosmina zice : « Zi si tu ca a fost minunat. »

A fost minunat. Hai pa !

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Cosmina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s