J’accuse de Balta Albă


În urmă cu nişte (foarte mulţi) ani, Emile Zola lansa un manifest cu titlul „J’acuse”

Ca un demn plagiator ce mă aflu, iată că mă bag şi eu în treaba oamenilor mari şi încep să acuz. Nu, nu acuz guverne, miniştri şi alte „mărimi”. Sunt destui care să o facă.

Eu te acuz pe tine. Pe tine, omul obişnuit, de pe stradă.

Te acuz de lipsă de educaţie. De lipsă de cultură. De lipsă de chef de muncă. De lipsă de iniţiativă. De grobianism. De pactizare cu manelele. De prostie deliberată şi intenţionată. De egoism exacerbat. De lene. De imbecilizare programată.

Nu. Nu te-a împins la asta societatea. Nu ministrul X, nu preşedintele Y, nu primarul Z, nu profesorul W. Tu. Doar tu ai ales calea asta. Liberul arbitru, dacă nu cumva vei înţelege din asta că e vorba despre arbitrul de la fotbal.

Porneşti din şcoală. Cu şpăgi aduse de părinţeii grijulii la profesori. Ca să ia domnu’ Goe sau domnişoara Bosumflici note mari. Dar habar n-ai de nimic. (Acum înţelegi, fiică-mea, de ce n-am vrut să merg la învăţătoare cu şpagă?)

Apoi creşti. Şi creşti prost. Te crezi amuzant când flegmezi pe stradă. Te crezi macho când înjuri. Iar tu, domnişoară, te crezi divă şi senzuală nevoie-mare când eşti despuiată ca o paiaţă de circ şi îţi bagi şi îţi scoţi diverse părţi de anatomie masculină în toţi trecătorii.

Şi mai creşti puţin. Înveţi numai lucruri bune: să fumezi la 10 ani, să bei ca porcul la 11, să ţi-o tragi la 12. Apoi termini, de bine-de rău, o şcoală. Ne-având habar de nimic, evident. Cu banii babacilor, fugi repede-repede, să îţi tragi o facultate. Iertare. Nu o facultate, ci o diplomă. Termini facultatea asta. Este cazul să spun şi cum o termini? Tot ne-având habar de nimic. Şi iată prima problemă: vrei să te angajezi. Şi răul ăla de patron se uită de sus la tine. Tâmpitul! Ştie el, oare, că tu ai terminat o facultate? Bine, de ştiut, ştie. Că i-ai repetat-o de n-şpe mii de ori. “Ăăă, ştiţ? Io am făcut dreptu’, la …la facultatea aia …o ştiţ dumneavoastră…e pă strada aia…cum dreacu’ îi zice? Ştiţ, lângă barurile Atlantic, la Rică şi cafeneaua Pichi-piki. Cum să n-o ştiţ, că toată lumea bună ie acolo?”. Altceva, oricum, nu aveai ce să îi zici. Păi, şi dacă ştie, ce te tot freacă la cap cu lipsa de experienţă? Pai când să ai tu timp de căpătat experienţă, tâmpit de patron gras şi cu curu’ mare ce e ăsta? Şi cluburile, barurile, cârciumile, fast-food-urile, terasele alea arhi-pline cui să le laşi?

Lasă, că până la urmă, nu e nevoie să munceşti. Mai o şmecherie, ca băiat, mai un prost cu care te culci şi îl jumuleşti, ca fată.

Şi, pe tot parcursul ăsta, mintea ta se perverteşte. Un om care are bunăvoinţă faţă de tine devine un fraier. Un tip poate deveni interesant dacă are bani, telefon de fiţe sau maşină idem. O tipă devine interesantă pentru tine dacă goliciunea ei de pe stradă sare în ochi de la 3 staţii de autobuz şi dacă e gata să sară în pat imediat. Munca devine un blestem de care nu mai ştii cum să te fereşti. Mocăciunea devine idol. Faci totul pentru ceva gratis, fără să îţi dai seama, tâmpitule, că cele mai scumpe lucruri din viaţă ta sunt cele care par gratis.

Apoi îţi distilezi nemulţumirea şi invidia. De starea ta de rahat e de vină societatea. Preşedintele X. Ministrul Y. Profesorul Z. Tatăl W. Oricine, numai tu, limax fără coloană vertebrală, nu. Devii mochetă faţă de cei situaţi mai sus decât tine. Tiranic pentru cei de sub tine. Mereu cu un ochi viclean, zâmbet slugarnic şi mână mereu gata să se întindă către un buzunar nepăzit.

Cu toate acestea, ego-ul tău e gigantic. „Băăăă, voi ştiţi cine-s eu?” Da, eu ştiu cine eşti tu. Eşti un zero. Un gunoi care îmi poluează viaţa, căci mă lovesc de tine la fiecare pas, multiplicat în mii de exemplare. O fiinţă fără coloană vertebrală, fără demnitate şi fără viitor.

Limaxule! Mergi la şcoală. Toceşte-ţi coatele pe bune pe băncile şcolii. Învaţă carte. Învaţă să fii om. Învaţă demnitatea. Învaţă civilizaţia. Învaţă cum să scapi de lene. Învaţă să gândeşti. Învaţă, ‘tu-ţi pasca mă-tii!

Nu-i aşa, dragul meu limax, că glasul meu s-a auzit în pustiu? Că la tine a ajuns doar ca un zgomot de fond, al unui fraier pe care o „să-l faci tu” odată?

Nu-ţi doresc dispariţia. Doar dă-te la o parte din calea mea, căci, dacă aş călca pe tine, tălpile mi-ar mirosi tare urât multă vreme după aceea.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s