Homeless, partea a 4-a. Si ultima


Ultima. Deja e posibil sa incepi sa casti… Si mi-e mila de falcile tale…
Ieri am luat o binemeritata pauza a trupului si sufletului. Dar alataieri…alaltaieri…
Ca veni vorba, alaltaieri fu Sfantul ala…Valentin. Corazoane, floricele, pupicei and stuff.
Hai sa-ti povestesc Valentinu’ nostru. 
Ora 18: s-a terminat cu biroul. Urmeaza adapostul. Ne promitem solemn ca nu stam mai mult de 2 ore. Suntem destul de obositi de ce s-a intamplat in ultimele zile si vrem putina odihna si/sau intimitate. 
Ajungem. Masa de seara. Alte 500 de persoane.  E ceva mai simplu, deoarece avem voluntari: sora Cosminei si prietenul ei. Na, sa se mai moscoleasca si ei pe maini, fete, haine!
Eu aranjez depozitul. Nu mai sunt obisnuit cu munca fizica, asa ca apele siroiesc pe mine.

 
Pe la 20.30 se termina cu masa. Voluntarii pleaca. „Mai stam si noi numa’ juma’ de ora si plecam”. Aiurea!
Paza ne semnaleaza ca in curte au inceput sa zboare seringi. Hopaaaa!
Pe cai. Razie in camerele in care banuim ca se „intampla intamplari (deloc) intamplatoare”. Urmarim: droguri, fumatul in camere (interzis de regulament), alcool, obiecte ascutite.
De la a 2-a camera (camera 17), gasim o caruta de dovezi ca se fumeaza masiv in camere. Plus niste doze de bere. „Cine sunt autorii?”. Evident, pauza. Presiuni. Nimic. Apoi, agresivitate. Verbala. Din partea lor. A beneficiarilor nostri, pentru care pierdem zile, nopti, bucati din viata. 
Se decide evacuarea tuturor celor care sunt in camera. Vociferari. „Da-mi numarul de la Realitatea. Ba de la Antena 3. Sa vezi ce-o sa le facem astora. Ce daca am fumat si noi? Ce? E puscarie aici?” Noi am devenit, brusc, surzi. Si, parca, ni s-au impietrit si inimile. 
Nu stiu daca e bine sau nu. Dar, bai ipochimenilor! Ne rupem timpul pe care ar trebui sa il afectam familiilor, odihnei, cititului unei carti, castigatului unui ban suplimentar, pana si spalatului, pentru voi. Voi, cei care, de acord, sunteti intr-un moment prost al vietii voastre. Unii din proprie alegere, altii dintr-un curs idiot al vietii. Nu vrem recunostinta. Nu vrem statui. Ne asumam, partial sau total, responsabilitatea de a va tine in viata, intr-o viata un pic mai buna. Dar, de aici pana la a fi agresati, e cale lunga.

Sunt si persoane care merita sa fie ajutate, cu varf si indesat. Multe. Pentru care, cand muncesti pentru ele, simti ceva. Simti ca merita timpul si afectiunea ta.

Imagine

Dar sa revin la cursul povestirii. Evacuam camera 17. Apoi, fac un scurt tur al camerei, ca sa constat dezastrul. Pe un pervaz, ghici ce imi zambeste. Hai, ghiceste. Nu, n-ai ghicit. Chestia aia lunga, subtire si neagra e antena de la masina. Cea disparuta acum cateva zile. Amin!
E ora 12.30. S-a incheiat razia. S-a incheiat de juma’ de ora si sfantu’ ala, Valentinu’. Hepi’z dei. 
Mai stam o ora, sa tragem concluziile. Am evacuat ceva oameni. Poate ca nu va mai ploua cu seringi de la ferestre. Facem hartiile care trebuie facute, ascultam ultimele nemultumiri ale pazei, mancam 2 sandwich-uri. Na, ca azi am mancat.
La 1.45, noaptea, iesim din adapost, cu gandul la o baie fierbinte. Ajungem la masina. Pe geamurile ei, 2 flegme grase se lafaie regeste.
Multumim, in gand, apoi cu voce tare, beneficiarilor nostri dragi. 
Cu vorbe pe care le-am auzit in armata. 
Daca as prinde pestisorul de aur, as avea doar o dorinta: sa vina varaaaaaaaa……
Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s