Despre foame si nu numai


Imi amintesc cum era. Era ca si cum ai fi incercat sa respiri, dar cineva te inabusea. Cred ca era prin 1986-87. Incepusem sa lucrez. Intr-un institut medical. Eram vreo 1.200 de oameni acolo.
Eram student, eram tanar, eram indragostit. Adica nu imi prea statea mintea la aspectele politice, sociale sau altele similare. Dar stiam cum arata foamea. Nu foamea propriu-zisa. Slava Cerului, aveam ce sa mancam. Dar era o foame de ceva bun. De altceva decat mancam zi de zi. Foamea de a manca si altceva la serviciu, nu doar eternele sandwich-uri cu salam de vara, acoperit de un strat gros de mustar, ca sa il faci cat-de-cat acceptabil ca gust.
Imi amintesc si acum ca intr-una din zile s-a auzit zvonul, in institut, ca la alimentara de langa se adusese muschi file. In 20 de minute, institutul se golise. 1.200 de oameni erau incolonati in fata acelei alimentare. Probabil mult mai multi, caci nu eram singurii din zona.
Din cand in cand, ne ‘lasam rand’, ieseam din coada si mergeam prin fata, ca sa vedem: daca se da numai cate o bucata, „ca sa ajunga la toata lumea”, daca mai au marfa, etc. Culmea e ca imi amintesc si azi figura radioasa a unei colege care iesise din magazin strangand la piept pretioasa prada.
Evident, marfa nu a ajuns la toata lumea. Cand s-a aflat ca nu prea mai e marfa, au inceput vociferarile, sa se dea mai putin. Probabil ca cei mai in varsta va amintiti scenele similare, atat de caracteristice momentului. Si am asistat la schimbarea gloatei, dintr-una apatico-nerabdatoare (da, eu cred ca e posibila aceasta stare) intr-una dusmanoasa.
Seara, rememoram scenele de la coada. Culmea este ca multimea nu era furioasa contra sistemului. Era furioasa pe cei care apucasera cate o bucata de muschi file.
Eram o natie de flamanzi. De flamanzi la propriu sau de flamanzi dupa ceva bun. Iar foamea ne cobora, deseori, din statutul uman. Dar asta era atunci, cand un regim totalitar nu ne lasa sa miscam, sa gandim, sa traim. Cand eram niste simple rotite, intr-un mecanism monstruos.
Si imi vine sa cred ca acum, aceasta foame s-a extins. Si s-a nuantat, transformandu-se intr-o lacomie degradanta.
Pot intelege pensionarii sau persoanele cu venituri mici ca se inghesuie sa cumpere mancare mai ieftina. Nu pot insa intelege aceleasi persoane care cumpara 3 televizoare, pentru a mai primi unul gratis. Nu pot intelege masele de oameni care se imbulzesc, la inceput de an, la administratiile financiare, pentru a plati impozitele cu reducere, facand „economie” de 10-20 de lei. Chiar daca, pentru asta, pierd mai mult.
S-a creat, in Romania, ideea ca trebuie sa cumparam ieftin. Cat mai ieftin. Moka ar fi ideal. Iar pentru a ajunge la acest deziderat, putem cheltui oricat din singurul capital cu adevarat pretios: timpul. Adica de ce sa nu pierdem 1 zi intreaga la coada, la administratia financiara, pentru a face o economie de 20 de lei, cand, daca am fi facut ceva ca sa castigam in plus, am fi castigat, poate, 50? Sau 100.
Altfel spus, facem toate cotzcariile pentru a ne costa mai putin, ferindu-ne ca de foc de a castiga mai mult. Mai ales cand asta implica ceva munca in plus. Sau ceva initiativa in plus. Sau ceva asumare de responsabilitati.
Din postura de angajator, vad o sumedenie de oameni, dispusi sa traiasca sub nivelul decent, sa faca cozi, sa caute „mokaciuni” (ahhh, acest cuvant-zeu al Romaniei de azi: moka), insa deloc dispusi sa isi ia viata in propriile maini. Sa lipseasca de la munca, numai pentru ca este un meci. Sau un film. Sau ca i-a fost lene sa se trezeasca dimineata.
In Romania se va trai bine doar atunci cand atitudinea fata de viata si munca se va schimba dramatic. Cand vom incepe sa gandim cu propriile noastre capete, cand vom lasa televizorul mai mult inchis, cand vom incepe sa citim cate ceva, cand ne va interesa sa fim mai educati, mai destepti, mai informati, mai muncitori, mai responsabili.
Cand ne va interesa mai mult capra noastra decat raposata vecinilor. Cand vom zambi mai des si ne vom plange mai putin. Cand vom permite viselor noastre sa apara, usor-usor, in viata noastra. Cand vom avea atitudine mai putin cocalareasca, de a ne afisa cu bunuri pe care, de fapt, nu le detinem.
Cand vom inceta sa mai parem si vom incepe sa fim.
Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s