Şi totuşi, visele devin realitate


Decembrie 2002. 36 de ani. Cu o afacere proaspăt falimentată. Dator vândut. Recent despărţit de onor mă-sa plodului. Plodul, o fetiţă de 4 ani, căreia era dificil să îi explici situaţia ta. Tocmai experimentasem minunata senzaţie de a face foamea. La propriu. O foame crâncenă. Total debusolat. Nu ştiam ce am de facut. Dacă mai pot face ceva.

Funny, isn’t it?

În plus, colac peste pupăză, o întreb, cu spaima în suflet, pe Ana, fata mea : “Unde vrei să îţi facem ziua de naştere ?”. Ea îmi răspunde, candid: “La McDonalds”. Nu ştia altceva, pe atunci. Apoi adaugă: “Dar aş vrea să vină să cânte Spitalul de Urgenţă. Se poate?”. Stupoare. De unde naiba bani de aşa ceva ? Imposibil. Imposibil. Futu-i mă-sa de viaţă. Un gust amar îmi invadează gura. Sunt înfrânt. Mă zvârcolesc de neputinţă. Stiţi cu toţii ce înseamnă să vrei să îndeplineşti dorinţa copilului tău, dar să nu poţi, nu ?

Au trecut anii. Decembrie 2011. Ana, petrecerea de 13 ani. Pe care am făcut-o într-un băruleţ. Când ajungem acolo, constatăm cu uimire că se făceau şi pregătiri pentru un concert, care urma să aibă loc după petrecerea noastră. “Cine va cânta”? întreb eu. “Vali Crăciunescu, ex-Spitalul de Urgenţă”, mi se răspunde.

Încep copiii petrecerea. Iar Vali Crăciunescu şi cu mine intrăm în vorbă, firesc, ca doi taţi de fete. Şi îi povestesc cum Ana a crescut pe muzica lor, ascultată pe furiş, la mine în maşină, să nu afle maică-sa sau bunică-sa. Căci nu erau de acord ca o fată de 3-4 ani să cânte, cât o ţinea gura, “Trăiască berea” sau “Lăutarii”. Eu eram de acord, căci ştiam că muzica lor nu e muzică de petrecere, ci o muzică cu mesaj. Cu mult mesaj. Şi voiam ca Ana să audă mesajul acesta. Să şi-l însuşească.

Probabil că l-a impresionat asta. Sau poate s-a gândit la fiica lui, de 8 ani. Poate că m-a simpatizat. Naiba ştie. Oricum, ultimele trei sferturi de oră ale petrecerii le-a “condus” el. Cântând cu şi pentru Ana. Şi pentru toţi cei care eram acolo. Cu vocea lui caldă, cu privirea zâmbitoare. Cu experienţa de viaţă, care îi răzbatea din voce, din modul în care accentua unele cuvinte, din zâmbetele complice. Cu umorul pe care i-l ştim cu toţii.

Simţeam, în acele momente, că mi se împlineşte ceva, de mult timp uitat. Şi Anei la fel, care le explica colegilor că a crescut pe muzica lor. A naibii viaţă. N-aş fi crezut niciodată ca aceasta este ceva care mi s-ar putea realiza, să îndeplinesc o dorinţă, ca o întoarcere în timp, a maimuţei din dotare, Ana. 9 ani mai târziu, e adevărat. Dar oare contează? Lacrimi în ochi. Nod în gât. Dar nu le arătăm, că suntem macho, nju-i aşa?

Vali.

Probabil că nu vei ajunge să citeşti niciodată rândurile acestea. Chiar daca eşti vagabondul vieţii tale, pentru noi ai fost Moş Crăciun. Un “moş” care a trăit viaţa, care îi ştie şi piscurile, şi văile. Şi grandoarea, şi mizeria.

îţi mulţumesc.

Ca de la un tată de fată la alt tată de fată. Să ne trăiască don’şoarele.

 

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

2 răspunsuri la „Şi totuşi, visele devin realitate

  1. Bai, esti nasol, m-am smioricait. O bagi si pe fiica-ta aia misto de pica in poveste…Cat despre Vali, uite acum ii bag un link. Asa sa stii!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s